Detaliile evenimentului erau prezentate sub titlu.
„Inseminarea artificială cu spermă furnizată de un donator (IAD) este practicată în Japonia de peste șaizeci de ani, catalizând miracolul vieții de mai mult de zece mii de ori, dar legilor și politicilor legate de tratament nu li s-a acordat atenția pe care o merită. Tehnologia avansează, la fel și valorile noastre. O gamă întreagă de întrebări merită să fie luate în considerare. Cine beneficiază de pe urma tratamentelor de reproducere cu spermă de la donator? Cum putem să
înțelegem diferitele implicații? Pe baza propriei experiențe în privința acestor chestiuni și a altora, Jun Aizawa ne va da explicații despre viitorul vieții și al creșterii copiilor”.
Jun Aizawa – știam că mai văzusem acest nume, dar unde?
Nu-mi aduceam aminte. Am pus telefonul pe masă și am examinat cubul de zahăr din care ronțăisem o bucățică. Am închis ochii. Numele „Jun Aizawa” îmi clipea ca un tub de neon în minte. Inseminare artificială… Jun Aizawa – apoi am văzut silueta unui bărbat care stătea drept, cu spatele spre mine.
„Mama e minionă, dar eu sunt destul de înalt. În jur de 1,80
m. Mama are pleoape duble bine definite. Eu nu. Din copilărie am fost un bun alergător de fond”. El era. „Bărbatul pe care-l caut este, probabil, bun alergător, cu pleoape simple, având între 57 și 65 de ani. Dacă ceva din toate astea sună
cunoscut.”
Acum îmi aminteam. Cu câteva luni înainte îi văzusem
numele în acea carte pe care o citisem: Jumătate de vis. Îl vedeam perfect. Bărbatul care-și căuta veșnic tatăl, echipat cu nimic altceva decât fărâme de informații. Am dat clic pe linkul
„Citește mai mult” și am făcut o captură de ecran. Nu că aș fi putut să uit.
12. CRĂCIUN FERICIT
Evenimentul avea loc la etajul doi al unei clădiri compacte aflate la câteva minute de stația Jiyugaoka. Sala era minimalistă. Imaginați-vă o sală de conferințe mărișoară. În fundul încăperii era o catedră, în fața tablei albe, și un microfon era pregătit pe o măsuță de lemn așezată alături. O
mulțime de scaune pliante formau un semicerc în fața tablei.
Când am ajuns eu, cu un sfert de oră înainte de începere, erau ocupate vreo șaizeci de scaune. Mi-am pus sacoșa pe un scaun liber de la capătul ultimului rând și m-am dus să caut toaleta.
Când m-am întors, o femeie era așezată lângă sacoșa mea.
Ni s-au întâlnit privirile și ne-am salutat. M-am uitat repede prin sală, apoi am citit programul pe care-l luasem de la ușă.
Urma ca în prima jumătate Jun Aizawa să ne spună povestea sa, iar în a doua jumătate spectatorii aveau ocazia să-și împărtășească gândurile.
După o clipă a intrat Aizawa. L-am recunoscut imediat. Era înalt, cu pantaloni de bumbac bej și un pulover negru la baza gâtului. A făcut o mică plecăciune, s-a așezat, și-a trecut degetele prin păr ca să-și despartă bretonul și și-a frecat pleoapele. Iată-le: pleoapele simple care îl legau de tatăl său.
A luat microfonul.
— Bună ziua, vă mulțumesc că ați venit.
Ceva din tunsoarea lui îmi amintea de un jucător de tenis.
Cu cărare pe mijloc și tuns în jurul urechilor. Perfect normal.
Ce avea asta de-a face cu tenisul, n-aș putea spune, dar așa mi se părea. Poate că era felul în care bretonul părea să stea ridicat de la rădăcina părului. Atenția lui Aizawa părea distrasă de volumul microfonului. Vocea lui nu era nici prea înaltă, nici prea joasă, dar ceva din felul lui de a vorbi făcea o impresie puternică. Avea o dicție bună; vocea lui se auzea până
departe, dar cel mai important lucru era că nu se grăbea, făcea pauze neașteptate, lăsându-ți impresia că ascultai un om care vorbea cu sine însuși. Ca și cum ar fi șezut singur în colț, lucrând la o carte de colorat. Așa mi se părea.
Aizawa a început cu o scurtă prezentare a vieții sale.
S-a născut în 1978, în Prefectura Tochigi. La cincisprezece ani, când tatăl său a murit, el și mama sa au rămas cu bunica paternă. Au locuit împreună până ce el a mers la facultate.
Într-o zi, nu mult după ce împlinise treizeci de ani, bunica i-a spus: „Nu ești nepotul meu. N-avem același sânge”. Când și-a întrebat mama, ea i-a mărturisit că rămăsese însărcinată cu ajutorul unui spital universitar din Tokyo. De atunci încoace, Aizawa a făcut tot ce i-a stat în puteri ca să-și găsească tatăl biologic, dar căutările lui s-au soldat cu un eșec.
Apoi a vorbit despre situația prezentă a conceperii cu donator.
În Statele Unite era în curs de dezvoltare un sistem care să
le permită copiilor concepuți cu donator să-și cunoască tații, dacă voiau, pe când în Japonia până și ideea de concepere cu donator era foarte puțin cunoscută. Şi, chiar dacă se poate să
fi fost cincisprezece sau douăzeci de mii de copii născuți în acest fel, aproape nici unul dintre ei, din punct de vedere statistic, nu o știa. Ne-a spus că foarte puțini părinți sunt dispuși să stea de vorbă cu copiii lor despre acest lucru. Se întâmplă mult mai des ca un copil conceput cu donator să afle din întâmplare. Actul de a transmite și de a explica această
informație esențială este numit „dezvăluirea”. Într-o lume ideală, dezvăluirea are loc când familia este reunită, într-un moment fericit, când totul merge bine. Din nefericire, în cele mai multe cazuri oamenii află atunci când unul din părinți e pe patul de moarte, sau curând după pierderea unui părinte, ceea ce poate să aibă un impact grav asupra copilului, adult sau nu. Şi apoi, există bănuiala – sau furia – că ai fost mințit, resentimente care se acumulează doar după ce afli în această
manieră. A vorbit despre senzația că nu ești cu adevărat odrasla a doi oameni, ci rezultatul unei proceduri. Cei mai mulți dintre copiii concepuți cu donator care-și află originea duc această povară pe umeri tot restul vieții.
— Nici comunitatea medicală, nici părinții care se supun acestui gen de tratament nu au luat în considerare așa cum se cuvine felul în care copiii – și aici este vorba despre copii – se vor vedea în cele din urmă pe sine, a spus Aizawa. Cât despre
donatori, cei mai mulți nu s-au gândit nici ei prea mult la aceste probleme. Pentru ei e ceva înrudit cu donarea de sânge.
Mai e mult până la o reformă legislativă adecvată, însă discuțiile publice recente despre dreptul copiilor de a ști au făcut ca tot mai multe spitale să renunțe complet la aplicarea tratamentului. Ca atare, activiștilor de felul meu li s-a cerut să nu mai facă așa vâlvă, sub pretextul că o amenințare la adresa conceperii cu donator este o amenințare la adresa tratamentului infertilității în ansamblu. Acești oameni cred că noi facem valuri… Dar n-ar trebui să punem pe primul loc copiii, mai presus de orice altceva? Conceperea cu donator nu-și limitează
efectele la sarcină și naștere. Are impact asupra întregii vieți a copilului. Şi s-ar putea să vină o vreme în care acel copil să
vrea să știe exact de unde provine. Când vine acea vreme, el are nevoie de răspunsuri. Așa cum spuneam, destul de simplu, el merită răspunsuri.
Când Aizawa a încheiat, am luat o scurtă pauză înainte de partea cu discuțiile. La început nimeni n-a vrut să spargă
