mă imaginez punând în corpul meu sperma unui bărbat necunoscut. O parte din mine refuza să creadă că ai putea măcar să ai un copil în acest fel. Eram sigură că eu n-aș fi putut, de fapt, să merg până la capăt. Dar, pe când rumegam ideea, mi-am dat seama că nu era chiar așa de neobișnuit.
În ziua de azi nu e ceva extraordinar să te culci cu cineva pe care-l cunoști foarte puțin. Sexul ocazional înseamnă să lași diverși necunoscuți să intre în tine. Sunt destui bărbați care nu folosesc prezervativul, iar prezervativul, oricum, nu e sigur sută la sută. O mulțime de femei rămân însărcinate cu un bărbat pe care nu-l vor mai vedea niciodată și despre care nu știu nimic. Nu spun că e un lucru bun sau rău, inteligent sau prostesc. Spun doar că nu-i ieșit din comun.
Să ieși la agățat. Aventuri de-o noapte. Sex amical. Pentru o mulțime de bărbați, orice raport sexual e întâmplător. Şi câți dintre tipii ăia pot băga mâna-n foc că nu sunt tații unor copii aflați pe undeva, pe care nu i-au întâlnit niciodată?
Corect, la naiba. Există multe feluri în care un copil poate să ajungă să nu-și cunoască niciodată tatăl adevărat.
Problema nu este sperma donată. Mulți oameni habar n-au care le sunt originile. Și cum rămâne cu adopția? Sau adăposturile pentru bebeluși? Şi apoi, refuz să cred că 100%
din oamenii născuți din spermă donată au vieți cumplite.
Într-o carte americană de interviuri cu copiii ai căror părinți au ales calea inseminării artificiale am găsit o fată care se declara mândră că mama ei o concepuse în acest fel și un băiat care spunea că nu e mare scofală, de vreme ce lui îi părea un lucru firesc. Dar lucrurile sunt complet diferite în Europa și în America, unde sunt create cu toată seriozitatea rețele pentru copiii concepuți cu donator și li se oferă modalități de a-i găsi pe donatori, dacă asta le e dorința. Trebuie să existe și copii
care au o opinie pozitivă despre proveniența lor.
Problema, am hotărât, o reprezentau minciuna și păstrarea secretului. Dacă ceream de la Velkommen un „donator ne-anonim”, copilului meu i se oferea o șansă să ia legătura cu el, dacă asta își dorea. Dacă întreba de tatăl său când era mic, i-aș fi spus, pur și simplu: „Am hotărât să te am singură, așa că am primit ajutor de la un bărbat cumsecade din Danemarca”. Apoi, când era destul de mare, i-aș fi putut explica raționamentul prin care alesesem această procedură
anume. Sau și ăsta era un lucru rău?
Şi dacă aș fi descoperit că tata nu era adevăratul meu tată?
Şi dacă mama mi-ar fi spus că eram rezultatul unei proceduri și că nu-mi cunoștea tatăl? Şi dacă mi-ar fi spus totul de la început – erau o mulțime de „și dacă”, dar, vorbind în numele meu, pentru că nu pot pretinde că vorbesc în numele altcuiva
– oare asta nu mi-ar fi oferit liniște sufletească? Iarăși, cine știe. E greu de spus.
„Până la urmă, e inutil să faci speculații despre ce-ar putea să gândească un copil, mi-am zis. N-ai cum să știi dinainte. Aș
face tot ce-mi stă în puteri ca să-mi știu copilul fericit că s-a născut. Ce se poate face mai mult?” În acel moment aveam 7 250 000 de yeni în contul de economii. Totalul drepturilor mele de autor. Nu mă atinsesem deloc de ei. Am crescut într-o casă în care ne descurcam la limită. Trăiam de pe o zi pe alta.
Nu puneam deoparte absolut nimic. Zero. Uneori trebuia să
cumpărăm pe datorie. Nu era ceva neobișnuit să trăim o vreme fără căldură sau gaz. În comparație cu asta, nici nu știam ce să fac cu banii pe care-i aveam. Probabil că nu sunt prea mulți părinți care se apropie de patruzeci de ani și au economisit cât mine. De vreme ce n-am fi fost decât noi doi, eu și copilul, aveam încredere că, ținând o socoteală strictă a cheltuielilor, am fi avut destul ca să ducem o viață comodă. Sigur, aș fi putut să mă îmbolnăvesc sau să am un accident, și am fi fost în esență singuri – erau o mulțime de posibile probleme, dar la fel stau lucrurile cu majoritatea perechilor căsătorite, sau cu părinții rămași singuri după un divorț, sau cu părinții singuri de la bun început.
Viața e grea, indiferent de împrejurări.
Doi tineri zâmbitori au trecut pe lângă mine ținându-se de mână. Aveau jachete de piele asortate și împingeau un cărucior, sorbind din cafea. Păreau să se distreze.
Așa-i, Crăciunul… Şezusem aproape toată ziua, dar brațele și picioarele îmi erau epuizate. Am încercat să mă încurajez, mobilizându-mi toate resursele mintale, însă corpul nu voia să
se ridice de pe bancă, așa că am continuat să mă uit la toți oamenii aceia fericiți. M-am gândit la urarea pe care mi-o făcuse Aizawa înainte să plece: „Mult noroc”. Am încercat să-mi amintesc în detaliu expresia ochilor lui și tonul vocii.
„Mult noroc”. Ştiam că nu fusese ironic. Era o replică oferită
unei persoane pe care n-o cunoștea sau nu era interesat s-o cunoască. Dar, cine știe din ce motiv, nu mi-o puteam scoate din minte.
Vedeam oameni peste tot în jur, dar aveam impresia că
nimeni nu mă putea vedea. Am auzit trecând un tren care huruia pe șine, trăgând o linie groasă între lume și trăirea mea.
Începea iar să mi se facă frig.
După ce am schimbat trenurile, am ajuns în sfârșit în Sangenjaya. Luminile atârnate în afara stației de vreo lună
clipeau, la fel ca întotdeauna. Aici nu prea părea să fie Crăciunul. Mașinile treceau pe strada aglomerată claxonând și oamenii mergeau ca și cum ar fi fost grăbiți.
Am mers pe jos până acasă întrebându-mă de când nu mai făcusem ceva special de Crăciun. De multă vreme, de când Naruse și cu mine obișnuiam să petrecem Crăciunul împreună, dar nu-mi puteam aminti dacă am împărțit vreodată un tort de Crăciun. Ne dădeam unul altuia cadouri?
Uitasem complet.
Când aud cuvântul „Crăciun”, mai întâi îmi vin în minte, sau îmi vin în minte cel mai ușor, baloanele care umpleau tavanul barului în care lucram. În orice bar, de sărbători este cea mai mare aglomerație. În cele trei zile de dinaintea Crăciunului vin toți angajații ca să împodobească localul.
Foloseam întotdeauna aceleași decorațiuni, așa că erau pline de praf și de unsoare, dar nimănui nu-i păsa. Ba chiar împodobeam și un brăduț. Fiecare client avea dreptul la trei
cântece gratuite la karaoke și, ca un fel de antreu, serveam carne de pui rece pe farfurii argintii. Costa 2 500 de yeni în plus pentru întreaga noapte (și eu făceam toate biletele din carton colorat).
Biletul de intrare oferea o încercare gratuită la jocul
„Sparge balonul”. Toate animatoarele veneau la prânz și își petreceau după-amiaza umflând baloane care aveau înăuntru bilețele cu premii și le lăsau să se ridice pe tavan, până ce tavanul era acoperit. Nu știu câte baloane erau de fapt, dar la fiecare Crăciun fiecare dintre noi trebuie să fi umflat la fel de multe baloane ca un om obișnuit în întreaga sa viață. La început lucram pălăvrăgind, însă după vreo două ore aveam obrajii atât de obosiți, încât începeau să amorțească, ceea ce amuțea fără greș toată lumea. Premiile erau de genul zece cântece gratis la karaoke, sau un cupon pentru băutură gratis toată seara, sau o cifră care indica un obiect prea mare ca să
încapă într-un balon. Marele premiu era o excursie de o zi și o noapte la Izvoarele Termale Arima. Când toți clienții se simțeau bine, scoteam la iveală bățul cu ac în vârf. Împungeai cu el în sus până pocnea unul dintre baloane. Cu toate că asta se întâmpla acum aproape treizeci de ani, țin minte că mi-era greu să pricep cum de niște adulți puteau fi așa de încântați să spargă baloane. De câte ori cineva nimerea un balon, animatoarele și clienții băteau din palme și zbierau ca o ceată
de puști. Mai devreme sau mai târziu doi dintre clienți se luau la bătaie, pentru că unul spărsese balonul pe care-l voia celălalt, dar sunt uimită și acum de cât de veselă era atmosfera în general.
A doua zi umflam alte baloane, ca să le înlocuim pe cele sparte. După ce terminam aveam o pauză până la deschidere, ceea ce le dădea animatoarelor ocazia să se machieze, să
fumeze, să se ducă la o cafenea sau să-și cumpere o cutie bento pentru cină. Eu mă tolăneam pe canapea și mă uitam la baloanele care se înghesuiau pe tavan, un spațiu de obicei întunecat. Era un pic de sminteală să umpli cu baloane de toate culorile acest tărâm neplăcut, umed și rece al fumului și al bărbaților beți, dar tot mă bucuram. Până ce auzeam pe cineva la ușă întâmpinând primii clienți, mă tot uitam,
fascinată la nesfârșit de baloane.
