Am simțit telefonul zumzăind în fundul sacoșei. Era Makiko.
„Crăciun fericit! Sunt în drum spre lucru. Sper că ești bine!”
Mesajul era plin de emoticoane. Apoi a venit un selfie cu Makiko cu un strat gros de machiaj și cu căciulă de Moș
Crăciun, cu obrazul lipit de o femeie cu părul decolorat, probabil colegă de serviciu, care avea și ea căciulă de Moș
Crăciun și machiaj și mai gros. Făceau semnul păcii, atingându-și vârfurile degetelor.
„Ea e Yui! E nouă”.
Am început să merg cu telefonul în mână, uitându-mă la poză. Peste un minut m-am oprit o clipă ca să-i spun că arăta grozav, dar n-am ajuns decât la „Arăți” când telefonul a sunat și numele „Rie Konno” a apărut pe ecran. Confuză, am răspuns.
— Alo? Natsuko? Sunt Rie.
— Oh, bună, ce mai faci? am zis apăsându-mi telefonul pe ureche.
— Iartă-mă, știu că e pe neașteptate. E un moment potrivit?
— Da, e în ordine.
— Mi-am zis să te sun. Anul aproape s-a terminat, și tot n-am stabilit data.
— Oh, am zis. Ai dreptate, ai perfectă dreptate. E aproape sfârșitul anului. Cum zboară timpul.
— Da, și în ianuarie mă mut. De fapt, am ceva ce aș vrea să-ți dau. Doar un fleac.
— Zău?
— Da, e…
Am auzit în spate semnalul unui tren, urmat de vâjâitul vagoanelor, așa că n-am putut distinge cuvintele.
— Ce anume? am întrebat.
— Scuze, a spus Rie. Mă auzi?
— Da, acum te aud.
— Bine. Hei, poate că sună aiurea, dar ar fi posibil să ne întâlnim azi?
— Azi? Vrei să zici chiar acum?
— Păi, de ce nu? Dacă poți. Dar nu poți, nu-i așa? Scuze, las-o baltă. E în ordine.
— Nu, nu, am zis. Pot să mă văd cu tine. Oricum, tocmai mergeam spre casă.
— Zău? aproape că a strigat Rie la telefon. Grozav. Hai să
mâncăm ceva.
Urma să ne vedem în jumătate de oră. Ca să-mi umplu timpul, am luat ascensorul până la primul etaj al Turnului Kyarotto și m-am uitat la DVD-urile de la Tsutaya. Vizavi era o librărie, dar n-aveam chef să văd noile apariții. La Tsutaya se auzea muzica siropoasă specifică sărbătorilor. Mă
înconjurau siluetele decupate ale unor cântăreți și reclame la noile lor hituri. N-am recunoscut absolut nimic din ce vedeam.
După ce am dat o tură prin magazin, nu mai aveam la ce să mă uit, așa că am coborât la parter, unde m-am uitat prin magazinele de îmbrăcăminte și am privit pofticios vitrinele îmbelșugate de la chioșcurile cu mâncare. Carnea de pui lucea ca niște bucăți de chihlimbar. Erau teancuri cu cutii de prăjituri legate cu panglici roșii și aurii. Mulțimi de cumpărători cu sacoșe căutau ultimele lucruri care le mai trebuiau pentru acea seară. M-am hotărât s-o aștept pe Rie afară. Soarele apusese. Cerul era întunecat, în afară de o brazdă de culoare la vest care dispărea. În apusul de iarnă, semaforul scânteia ca un rubin lichid. Păsărele negre se rostogoleau prin fâșiile de cer dintre clădiri. Un pic mai târziu am auzit o voce care mă striga.
— Natsuko!
Când m-am răsucit, privirea mi-a căzut pe acei canini proeminenți.
— Rie, am răspuns.
Avea părul scurt când ne-am întâlnit în vară, dar acum era destul de lung ca să și-l prindă la spate. Eșarfa neagră îi făcea pielea să pară mult mai albă decât îmi aminteam. Pielea din jurul ochilor părea aproape cenușie.
— Deja mi-am dat demisia de la serviciu, dar am fost
ocupată toată ziua cu diversele chestii care mai rămân de făcut. Ce să mai vorbim de Crăciun, a zis Rie. Nu-mi vine să
cred că am reușit să găsim un moment liber. Presupun că e un pic cam devreme pentru cină?
— Ești sigură că e în ordine să ne întâlnim azi? am întrebat. Nu trebuie să-ți petreci Crăciunul cu familia?
Rie a ridicat privirea de la meniu și a clătinat din cap.
— Zău, e în ordine. Sunt cu toții la socrii mei.
Eram la un local izakaya renumit pentru colecția de sake.
