s-ar fi întors acasă singur. A spus-o chiar el…
— Ce vrei să zici?
— Păi, auzi asta din toate părțile. Nu se cuvine ca bărbații
să meargă la părinți singuri. Femeile își iau întotdeauna copiii cu ele când merg la părinți, nu? Dar nu prea auzi de bărbați care își iau cu ei copiii în casa părinților, vreau să spun fără
neveste, nu-i așa? Ştii de ce? Pentru că nu se întâmplă asta.
Lucrurile trebuie să arate într-un anume fel. Trebuie să le dovedești tuturor că ai o căsnicie fericită și tot restul. Şi apoi, cei mai mulți bărbați nici măcar nu pot vorbi cu rudele lor fără
să aibă în preajmă o femeie. E jalnic, zău așa. Şed în cameră
cât e ziulica de mare și lasă totul din casă în seama femeilor.
— Nu te supără să fii departe de fiica ta? am întrebat-o.
Rie s-a gândit o clipă.
— Ştii, sunt surprinzător de împăcată cu asta. Crezusem c-o să mă simt mai singură decât mă simt. Totuși, tații fac asta tot timpul, nu? Pleacă în călătorii de afaceri sau ce-o fi – cred că e în ordine. Uitându-se la cupa plină cu sake până la buză, a adăugat: O iubesc, zău că da, dar uneori pur și simplu nu cred că legătura dintre noi e foarte puternică.
— Legătura? am întrebat mirată.
— Vreau să zic, sarcina a decurs destul de lin. Nașterea a fost ușoară. Însă după aceea m-am prăbușit, pur și simplu.
Privind înapoi, a fost clar depresie postnatală. Ar fi trebuit să
merg la doctor, dar nu m-am dus. Soțul meu n-a făcut nimic în privința asta. Cel puțin, nimic ca să ajute. Cică: „Ce-o fi în capul tău? Să aibă un copil e ceva cu totul firesc pentru o femeie, cum se poate să fie pentru tine o povară așa de mare?
Mama mea a făcut-o. Orice femeie o face. Împacă-te cu asta”, îmi zicea râzând.
— Incredibil, am murmurat dând pe gât restul de bere.
— În clipa aceea m-am hotărât. Dacă tipul ăsta o să se îmbolnăvească vreodată, dacă are cancer și dureri cumplite, o să fiu acolo când e pe moarte, privind în jos la el, și o să-i spun ce mi-a spus el mie: „Să mori e ceva cu totul firesc. Împacă-te cu asta”, mi-a mărturisit ea zâmbind. Fiica mea n-a fost un copil dificil. N-avea nevoie de multe, așa că am putut să dorm un pic și să schimb lucrurile, încetul cu încetul. Însă deja se instalase răceala între mine și soțul meu. Nu vorbeam prea mult între noi, doar dacă era nevoie. În primul rând, nu era aproape niciodată acasă. Părea că suntem despărțiți, deși
trăiam în aceeași casă. Cred că, la majoritatea oamenilor, când se întâmplă ceva de felul ăsta te întorci spre copil. El devine totul pentru tine, pricepi? La mine n-a fost așa. La un moment dat mi-am dat seama că, atunci când sunt singură cu ea, ceva nu-i în ordine.
— Nu-i în ordine?
Rie a dat din cap, sorbind din sake.
— Să nu mă-nțelegi greșit. Îmi iubesc fiica. Zău că da. Aș
face orice pentru ea. Dar în același timp am senzația asta, că
nu avem prea mult timp de petrecut împreună, că n-o să fim niciodată prea apropiate. În curând o să înceapă să mă urască.
O să plece de acasă, ceea ce e în ordine. Însă mă gândesc mult la asta. E normal, nu-i așa? La fel e cu părinții și copiii de peste tot. Vreau să zic, îmi urăsc mama. O disprețuiesc sincer. M-am gândit și la tot soiul de chestii. Poate c-o să treacă. Ar putea fi doar o fază. Poate că pur și simplu am o inimă de gheață.
Chestii de-astea. Pentru că oamenii zic că întotdeauna o să-ți iubești mama, indiferent ce-ți face. Mama mea nu m-a lovit niciodată, nimic de genul ăsta. M-a crescut destul de bine, și eu tot o uram.
— Fără motiv?
— Din toate motivele. Rie și-a golit cupa de sake. Hai să
începem cu felul în care-l vedea pe tata. El era tipicul cocoș
din ogradă. Când eram mici nu puteam să spunem nimic.
Eram copil și, colac peste pupăză, fată, așa că nu m-a considerat niciodată o persoană în toată puterea cuvântului.
Nu l-am auzit niciodată chemând-o pe mama pe nume.
Întotdeauna era „Hei, tu!” Eram întotdeauna în alertă, pentru că tata ne bătea măr sau spărgea lucruri fără motiv. Desigur, în afara casei era un stâlp al societății. Era președintele consiliului de cartier, chestii de-astea. Mama era mama, trecea peste toate râzând, pregătindu-i baia, curățând după el, hrănindu-l. S-a îngrijit și de amândoi părinții lui până au murit. Şi nu s-a ales cu nici o moștenire. Da, mama mea era mână de lucru neplătită – mână de lucru neplătită, plus păsărică.
— Oho, am zis. Ce expresie.
— M-ai auzit. Asta a fost. Mână de lucru neplătită, plus
păsărică.
— La naiba. Am auzit oameni numind femeile mașinării de făcut copii sau altfel, dar asta parcă-i de zece ori mai rău.
— Serios. Ştiu că așa stăteau lucrurile pe atunci, însă, dacă asta e viața ta, cum ai putea să fii vreodată fericită? Uite tipul ăsta, care nu ține cont de părerile tale, te bumbăcește, și tu nu poți să mergi undeva sau să faci ceva fără permisiunea lui explicită. Nu poți nici măcar să ieși din casă. Asta-i sclavie.
Oricum, întotdeauna am crezut că răbda asta de dragul nostru. Am presupus că-l ura pe tata exact la fel de mult ca mine, dar îl suporta pentru că n-avea încotro. Nu se plângea niciodată, doar râdea. Eram sigură că nu făcea decât să ne protejeze, sacrificându-se. Eram tânără, dar țin minte cum mă
gândeam cât de mult vreau să mă fac mare și s-o salvez din locul acela îngrozitor și de omul acela îngrozitor. Credeam sincer că puteam s-o salvez, de el și de lumea lui. Apoi s-a întâmplat ceva. Eram încă foarte tânără și nu eram decât noi trei acasă. Eu, sora mea și mama. Stăteam de vorbă și nu știu cum sau de ce am ajuns la asta, dar eu și sora mea am întrebat-o: „Pe cine iubești mai mult? Pe noi, sau pe tata?” Ştii ce-a zis? „Pe tatăl vostru, bineînțeles”. Fără șovăială. Nici măcar n-a stat să se gândească. Îți vine să crezi? Am fost șocate. Crezusem c-o să se înfurie că ne-a dat prin cap să
