eram încă trează sau nu. M-am pomenit că tresar dintr-o viziune care ar fi putut la fel de bine să fie vis. M-am răsucit pe toate părțile neputând să mă destind. Prin urmare, asta se înțelege prin „să dormi cu ochii deschiși”. Când mi s-a făcut frig, mi-am tras pilota peste față, dar curând mi-a fost greu să
respir, așa că am dat-o deoparte, până mi s-a făcut iar frig.
Mâna mi-a poposit pe ceva rece, și când m-am uitat, am văzut foarfeca pe care mi-o dăduse Rie. Când o scosesem din geantă?
Metalul absorbea aerul rece și strălucea spectral în întuneric.
Am luat-o în mână și m-am ridicat în capul oaselor. Un amestec de baloane viu colorate se înghesuia pe tavan. M-am urcat pe taburet, m-am ridicat pe vârfuri și m-am apucat să
sparg baloane, dar nu erau premii în ele. În vreme ce împungeam în sus, am auzit o voce strigând: „Crăciun fericit!”
A cui voce era? De câte ori spărgeam un balon, altul îi lua locul, de parcă ar fi ieșit dintr-o mașinărie de făcut baloane de săpun. Mă durea pieptul, nu puteam să respir, însă baloanele se mișcau ca o îngrămădeală de nori și creșteau. Priveliștea era aproape insuportabilă. Stând pe vârfuri, m-am întins cât de mult am putut, încercând să sparg toate baloanele. Crăciun fericit! Rie flutura mâna spre mine în miezul nopții, luându-și rămas bun pe veci. Am împuns iar, am spart încă unul, privindu-l cum dispare fără zgomot, dar se înmulțeau așa de repede, că era cât pe-aci să-mi pierd echilibrul și să cad de pe taburet. Chiar atunci m-a prins cineva de cot. Era Jun Aizawa.
M-a ajutat să urc la loc pe taburet și a arătat cu degetul următorul balon. Mi-am potrivit foarfeca și am împuns energic.
Crăciun fericit! Unul, și încă unul, apoi următorul. Mult noroc.
Părul lui avea o curgere proprie, era despărțit de o cărare pe mijloc și scurtat deasupra urechilor. Îmi șoptea, întinzându-se ca un val, gata să-și desfacă aripile și să zboare sau să ia modelul pietrei roase de vreme. Ce-o să faci, ce-o să fie.
Curând a devenit imposibil să-i deosebesc părul curgător de huruitul aparatului karaoke. Mult noroc – am lăsat foarfeca să
cadă și am adormit.
13. GREU DE FĂCUT
Anul Nou a venit și a plecat la fel ca întotdeauna.
Intraserăm în 2017. În afară de mesajul cu „An Nou fericit!” de la Makiko și Midoriko, n-am primit decât patru felicitări: una de la un chiropractician la care fusesem o dată și trei de la reviste care-mi publicau articolele.
După ce s-au terminat sărbătorile am primit un telefon de la Sengawa. Mi-am adunat tot curajul, așteptându-mă să mă
întrebe de roman, însă n-a rostit nici un cuvânt despre el. N-a spus decât că avea să fie în seara următoare în Sangenjaya și voia să știe dacă mi-ar fi plăcut să cinăm împreună. Ne-am întâlnit în fața stației și ne-am dus la un local tonkatsu 1.
Sengawa își făcuse un permanent chiar înainte de Anul Nou.
I-am spus că-i stătea grozav (pentru că așa era), dar ea a roșit, și-a pipăit părul și a zis:
— Încă nu sunt sigură.
După cină ne-am dus la o cafenea și am stat o vreme la taifas. Mă temusem că încerca să mă ia cu subiecte mai ușoare înainte de a trece la chestiunea cărții, dar nu părea să fie cazul.
Deși dădea impresia cuiva care evită dulciurile, a comandat tiramisu împreună cu cafeaua și l-a savurat cu o plăcere vizibilă.
Am vorbit de câteva ori la telefon cu Rika. A spus că ea și Kura zăcuseră la pat cu gripă pe perioada sărbătorilor, trăind în iadul lor personal. În acest moment Rika verifica șpalturile unui roman care avea să apară în primăvară, în vreme ce lucra la alt roman care urma să fie publicat în foileton. După spusele ei, n-avea timp nici să respire.
— N-ai scos o carte vara trecută? am întrebat-o uluită. Una destul de groasă?
— Da, a râs ea. Dar nu-i vreme de odihnă. Am pe țeavă alt foileton. Ăsta pentru un ziar. Cine face așa ceva?
— Serios, e incredibil.
1 Cotlet de porc prăjit în înveliș de pesmet.
Era un nou an, dar prima lună nu s-a deosebit cu nimic de cele de dinainte.
Îmi pierdeam încrederea în mine, și progresul la roman era aproape zero. Chiar dacă aveam contracte pentru câteva rubrici și o carte care se vânduse destul de bine în urmă cu doi ani, în esență eram o nimeni. Uneori mă întrebam dacă-și amintea cineva de mine. A fost drăguț că Sengawa nu m-a pisat pe tema cărții, dar poate că asta însemna că ea își pierduse pur și simplu încrederea în mine.
Roasă de vinovăție, m-am documentat și am luat notițe sau am rescris aceleași rânduri de câteva ori. Zeci de romane ajungeau în librării în fiecare lună, lansând carierele unor scriitori tineri. Şi, în vreme ce numărul blogurilor pe tema sterilității varia, se nășteau copii în fiecare zi. Era întotdeauna cineva, pe undeva, care descoperea o altă viață, o altă
experiență decât în ajun, pășind pe un teritoriu necunoscut.
Dar eu nu ajungeam nicăieri. Nu mă puteam mișca; de fapt, eram trasă în lături, alunecând cu fiecare secundă mai departe de lumina orbitoare a realității.
Mi-am luat obiceiul să recitesc interviul cu Jun Aizawa între perioadele de lucru sau înainte de culcare. După un pic de cercetare, am găsit site-ul „Copiii Donatorilor”, conturile de pe rețelele sociale și un interviu cu fondatorul organizației, dar nici urmă de Jun Aizawa. Nu știam nici măcar dacă acesta era numele lui adevărat. Singurul lucru pe care l-am putut descoperi a fost o fotografie de la un simpozion vechi – departe, în colț, se vedea un bărbat, întors cu spatele la aparatul de fotografiat, care avea aceeași tunsoare și statură ca a lui. Pe site erau texte ale unor persoane concepute cu donator, dar nici o postare nu-i era atribuită lui Aizawa.
Am deschis calendarul de pe telefon și am apăsat pe douăzeci și nouă, singura dată pe care o marcasem. Era ziua simpozionului de care vorbise Aizawa în ascensor. Aveam de gând să merg, dar când mi-am imaginat cum ar fi putut să se desfășoare ziua mi-a pierit tot elanul. Aveam atât de multe de învățat de la copiii născuți în acest fel, de la alți oameni ca mine, care considerau că donarea de spermă este o soluție, și chiar de la cei care se opuneau complet ideii, însă experiența
din ziua de Crăciun mă făcea să mă întreb dacă era o idee bună să particip.
Şi apoi, aveam întrebări pentru Aizawa. După ce-i studiasem interviul și-l ascultasem vorbind, eram sigură că-i înțelegeam poziția în privința donării de spermă, dar erau lucruri despre care simțeam nevoia să-l întreb. Era limpede că
a crește fără să cunoști adevărul este o traumă profundă. În acest caz, cum ar fi fost dacă i s-ar fi spus de la bun început?
Ar fi sprijinit procedura dacă tuturor copiilor li s-ar fi garantat dreptul de acces la datele personale ale donatorului? Erau o mulțime de oameni care nu-și cunoșteau istoria familiei – de ce să fie diferită conceperea cu donator?
Ideile mi se perindau prin minte. În mod clar, erau întrebări pe care nu se cuvenea să i le adresezi unei persoane în situația lui. Care erau acelea? Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât eram mai puțin sigură. În cele din urmă, m-am dus, totuși.
Simpozionul a fost o grădină zoologică, la un cu totul alt nivel față de seminarul din decembrie. Sala nu era prea mare, dar puteau să încapă două sute de persoane. Mai mult de jumătate dintre locuri erau ocupate. Am găsit un loc liber la capătul ultimului rând și am așteptat să înceapă.
