Prima prezentare era intitulată „Femeile necăsătorite și situația inseminării artificiale în Japonia în zilele noastre”. Cu ajutorul unui material în PowerPoint, conferențiarul a prezentat legislația referitoare la reproducerea asistată
propusă de Partidul Democrat Liberal în toamna lui 2013 și a expus concluziile câtorva organe de investigație, subliniind în mod repetat faptul că Japonia a rămas în urmă în dezbaterea politică pe tema eticii reproducerii. După părerea lui, singurul răspuns era declanșarea unei revoluții.
Pe scenă a apărut al doilea conferențiar. Examinând inseminarea artificială din perspectivă juridică, acesta a discutat chestiunile legate de paternitate în cazul copiilor născuți din spermă congelată și a descris modul în care guvernul japonez a abordat problema copiilor născuți din ovule donate sau mame-surogat, bazându-se pe cazuri
judiciare ca să evidențieze câteva tendințe generale. Concluzia sa, în ambele cazuri, a fost că bunăstarea copiilor trebuie să
fie mai presus de orice și că oamenii nu trebuie să fie tratați ca mijloace de reproducere. Ca să ne păstrăm demnitatea, a zis el, trebuie să fie interzisă comercializarea tratamentelor reproductive.
După primele două prezentări a fost o pauză de zece minute, ca publicul să-și poată dezmorți picioarele. Cei care se ocupau de scenă au reglat cablurile microfonului și au așezat altfel mesele și scaunele. Nici urmă de Aizawa. Nici în sală, nici afară, la masa unde se înregistrau participanții. Spusese că
munca lui se desfășura în general în spatele scenei, și dacă
asta însemna că lucra în zona de PR sau a rețelelor sociale, era posibil să nu-și facă apariția. Am scos din sacoșa uriașă o sticlă
cu ceai și am băut încet, ca să simt lichidul curgându-mi pe gât. Pe la jumătatea primei prezentări începuseră să-mi zvâcnească tâmplele, iar când a început cea de-a doua îmi era greu să stau nemișcată. În ultima vreme dormeam foarte prost.
Am privit în jurul meu prin sală și i-am văzut pe participanți întorcându-se la locurile lor. Luminile s-au redus, și o voce a anunțat că începea a treia prezentare, o conversație între un cercetător, o persoană concepută cu donator și un medic. S-ar fi zis că asta avea să fie pentru mine cea mai importantă prezentare a zilei, dar după cincisprezece minute cercetătorul încă vorbea, de parcă ar fi fost discursul principal.
Îmi bubuia capul. Ştiam că fiecare avea de spus lucruri valoroase, dar ajunsesem la limită, așa că m-am ridicat și am plecat.
M-am îndreptat spre toaletă, m-am spălat bine și apoi m-am privit în oglindă. Arătam groaznic. Bietul meu păr neglijat era lipsit de strălucire și zburlit, iar sprâncenele erau cu totul strâmbe. Îmi dădusem cu fond de ten, dar era brăzdat și neuniform, ceea ce contrazicea însăși ideea de a-ți da cu fond de ten. Îl cumpărasem de câțiva ani, așa că poate se stricase.
Coloritul era oribil, iar fața îmi era lipsită de viață. Parcă eram o vânătă murată. Nu pielea, ci carnea verzuie de dedesubt.
Cum ar putea femeia secătuită, uzată care mă privea din oglindă să fie izvorul unei noi vieți? Gândul m-a făcut să mă
simt golită pe dinăuntru. M-am agățat de chiuvetă și am stat câteva minute ca să-mi întind gâtul, rotindu-mi capul în toate direcțiile. Pocnet sec după pocnet sec. M-am mai spălat o dată
pe mâini și am ieșit din toaletă. La capătul coridorului, alături de masa pentru înregistrarea participanților din hol, un bărbat ședea pe o bancă. Era Jun Aizawa.
Banca era între mine și scara rulantă de coborâre. Mi-am prins strâns sacoșa și am început să merg. Mă frământam dacă să spun ceva sau nu, dar când ochii ni s-au întâlnit am dat din cap automat, și după o clipă la fel a făcut și Aizawa.
Am vrut să trec mai departe, dar atunci el mi s-a adresat:
— Mă bucur că ai reușit să ajungi. Pleci deja?
Tonul îi era mult mai destins decât ultima dată când vorbiserăm, în ascensor. Nu avea la el decât un pahar de carton cu cafea și purta ceea ce părea să fie același pulover negru, cu pantaloni de bumbac maro-închis și pantofi de sport negri.
— Aș vrea să fi putut sta până la sfârșit…
— Ştiu, e lung.
— Şi tu, Aizawa? Nu mergi înăuntru?
Aizawa a ezitat, surprins să-și audă numele din gura unei persoane pe care abia o recunoștea.
— Nu astăzi. Am treabă altundeva.
— Ăăă, numele meu e Natsuko Natsume, am zis. N-am carte de vizită. Am scos din sacoșă un exemplar din cartea mea și l-am întors spre el: E romanul meu.
Aizawa și-a înălțat sprâncenele.
— Ești scriitoare?
— Ei bine, e singura mea carte până acum.
I-am oferit-o lui Aizawa.
— Oho. A cercetat coperta, apoi a răsucit cartea și a citit cotorul și tot ce scria pe spate. Nici măcar nu-mi imaginez cum e să scrii o carte!
A vrut să mi-o dea înapoi, dar am insistat s-o păstreze.
— Ești sigură?
— Firește.
Cu cartea și cafeaua în mâini, Aizawa s-a tras spre dreapta, făcându-mi loc să șed. Am dat din cap de câteva ori și m-am
așezat pe bancă. O vreme ne-am uitat amândoi la cartea mea.
Eram tare agitată. Când a deschis-o și a început s-o răsfoiască, m-am răsucit să-l privesc. Părul cu cărare avea aceeași curgere. De aproape părea mult mai drept și mai mătăsos decât credeam. Mi-am amintit cum arăta părul meu în oglinda din toaletă.
— Azi ești în dispoziție bună?
— Cum?
Aizawa era uluit. Simțisem nevoia să sparg tăcerea și nu voiam să spun decât că era ceva diferit în purtarea lui, însă
