— Pe zi?
— Nu, pe oră.
— Nu se poate! Eram așa de uimită, că m-am tras brusc în spate. Strigam. Deci, o sută de mii de yeni pentru cinci ore de muncă?
— Păi, nu fac asta în fiecare zi. Uneori lucrez schimburi mai scurte. Şi sunt perioade când n-am nici un contract.
— E sigur că doctorii câștigă bine.
Am tăcut. Ştiam că vorbisem prea mult și pusesem prea multe întrebări, dar continuam să-mi spun că Aizawa fusese cel care oferise o cifră concretă. A sorbit din cafea, care trebuie să se fi răcit deja. Eu beam ceai.
— Așadar, am spus. Venise momentul. Eram hotărâtă să
spun ce gândesc, după o lună de cugetare deprimantă. Faptul că am citit Jumătate de vis m-a pus cu adevărat pe gânduri.
Dacă nu e prea mare deranjul, mi-ar plăcea să-ți pun vreo două întrebări.
— Despre experiența mea?
— Da. Ştiu că asta n-are nimic de-a face cu tine, dar încerc să-mi întrezăresc viitorul. Nu e ca și cum aș mai avea înainte o viață întreagă.
— Presupun că ai citit niște cărți pe tema asta?
— Nu multe, dar da, câteva.
— Cu riscul să mă repet, a zis Aizawa, principalul nostru obiectiv este să-i facem pe oameni să reflecteze la conceperea cu donator, indiferent de poziția lor. Hai să ținem legătura.
— Mulțumesc, am spus înclinând din cap.
— Şi mulțumesc pentru carte. Aizawa s-a uitat la volumul din mâinile sale. Natsuko Natsume. E un pseudonim bun.
— E numele meu adevărat, am zis.
— Serios?
— Serios.
Ușile sălii s-au deschis, lăsând să iasă în hol un șuvoi de oameni. O femeie mi-a atras atenția. Purta o rochie neagră
lungă până la genunchi și avea părul prins în coadă de cal. S-a uitat prin hol ca și cum ar fi căutat pe cineva, iar când l-a văzut pe Aizawa s-a îndreptat spre locul în care ședeam noi. Era scundă și mult prea slabă, și claviculele ei erau așa de reliefate, că puteai să-ți treci pe sub ele degetul făcut cârlig. O mulțime de pistrui, mai deși pe nas, erau presărați pe pielea palidă a obrajilor. Forma și nuanța lor înflăcărată îmi amintea de fotografia unei galaxii pe care o văzusem cândva într-o carte de știință. Avea ceva ciudat de familiar. Am dat din cap una spre alta.
— Ea e Natsuko, a explicat Aizawa. A venit la ultima întâlnire, în Jiyugaoka, cea pe care am avut-o în decembrie.
— Așa e. Cea care a luat cuvântul la sfârșit? a întrebat femeia măsurându-mă cu privirea.
— Într-adevăr. Tu erai cu microfonul în ziua aceea, așa că
presupun că v-ați cunoscut deja. Natsuko, iat-o pe Yuriko. E
și ea la „Copiii Donatorilor”.
M-am ridicat în picioare.
— Mă bucur să te cunosc.
— La fel.
Mi-a înmânat o carte de vizită. Yuriko Zen.
— Natsuko e scriitoare.
Aizawa a fluturat cartea spre ea, ca s-o vadă.
— Nu, zău?
Yuriko și-a îngustat ochii și s-a uitat la coperta cărții mele.
Ceva a făcut-o să zâmbească.
— Păi, e singura mea carte până acum, am îngăimat,
stingherită de felul în care fusesem prezentată. Dar speram să
vorbesc cu Aizawa despre conceperea cu donator.
— Pentru un proiect?
Yuriko și-a înclinat capul într-o parte aproape imperceptibil.
