ceea ce a ieșit era foarte ciudat, într-adevăr. Acum mă
îmbujoram. Aș fi vrut să explic, dar m-am stăpânit, speriată
de ce aș fi putut să spun. Aizava tăcea și el. Nu după mult timp, o femeie de vreo șaizeci de ani, cu o căciulă tricotată cu clape, s-a ivit în capătul scării rulante, ca un bagaj care apare pe banda rulantă de la aeroport.
— Probabil că nu-ți amintești, am zis, dar când eram în lift, după ultimul eveniment, ți-am spus că iau în calcul conceperea cu donator.
Aizawa n-a răspuns, doar a încuviințat din cap după o clipă. Nedumerirea lui era palpabilă. Se întreba fie de ce i-aș fi împărtășit unui necunoscut ceva atât de personal, fie de ce trebuia să-l împovărez pe el cu povestea vieții mele. Şi cine l-ar fi putut învinui? Mi-am zis că aș fi simțit același lucru în locul lui, dar am răsuflat adânc și am continuat.
— Dacă preferi să nu auzi asta, înțeleg…
— Nu, nu, m-a întrerupt Aizawa. Îmi petrec cea mai mare parte a timpului în biroul din spate, dar când sunt la evenimente ca acesta am tot timpul astfel de conversații –
apropo, ești din Kansai?
— Da, Osaka.
— N-am observat înainte. Treci de la un fel de exprimare la altul? Când vorbești.
— Nu m-am gândit niciodată la asta, dar presupun că nu folosesc dialectul în situațiile oficiale.
— Da, e logic. Probabil că și eu fac același lucru.
— În ce fel?
— Ce-ai spus acum un minut. Probabil că par să fiu în
dispoziție bună. După asta o să avem o recepție. O să stau de vorbă cu o mulțime de oameni, așa că sunt un pic agitat.
— Şi faptul că ești agitat te face să fii binedispus?
— Păi, mă prefac că nu-i așa de rău, a râs el. Când ne-am văzut data trecută, de Crăciun, nu-i așa? Cu siguranță eram într-o pasă proastă.
— Nu, deloc, am zis. Doar că am avut impresia că te gândești la altceva.
— Şi tu ești născută în 1978, hm, a murmurat Aizawa citind textul de pe clapa coperții. Asta înseamnă că suntem de aceeași vârstă. E uimitor. Să scrii, vreau să zic să scrii ficțiune, să creezi de unul singur lumi întregi. Poate că pentru tine e treabă de o zi. N-am mai întâlnit vreun romancier în carne și oase…
— Ca să fiu sinceră, nu-s sigură că sunt cu adevărat romancieră, am zis ridicând din umeri.
A urmat altă tăcere. Ştiind că trebuia să spun ceva, am început:
— Faci asta tot…, însă m-am oprit.
Una era să vorbească el de bunăvoie, dar era nepoliticos să-l pun să răspundă la o întrebare dificilă. De aceea îi dădusem cartea. După ce îi studiasem interviul și-i ascultasem povestea, dețineam niște informații foarte personale despre Aizawa, pe când el nu știa nimic despre mine. Nu părea cinstit, deși eram sigură că doar eu gândeam așa. Lui Aizawa nu-i păsa nici cât negru sub unghie de mine. Cu toate acestea, a știut ce voiam să întreb și mi-a spus că era medic.
— Ești doctor?
— Da. Deși nu sunt atașat nici unei instituții.
— Deci, nu muncești efectiv? am întrebat.
— Acesta este un fel de a privi lucrurile. Uneori trebuie să
lucrez, totuși, ca să-mi câștig pâinea, mi-a spus zâmbind.
Lucram la un spital. Acum lucrez în diferite locuri.
— Diferite spitale, vrei să zici?
— Exact. Dacă sunt chemat, mă duc acolo unde este nevoie de mine. E ca și cum aș fi angajat temporar, dar ca doctor.
— Credeam că toți doctorii aparțin anumitor spitale, am
zis.
— Cei mai mulți, da. Dar nu-i rău. Aizawa a chicotit.
Uneori văd alți doctori de șaizeci, chiar șaptezeci de ani, făcând același lucru. E liniștitor.
— Deci, stai un pic, înseamnă că ești plătit cu ora?
Pusesem întrebarea de cum îmi venise în minte, dar imediat mi-a părut rău. Scuze, de ce te-oi fi întrebând așa despre bani?
— Nu mă deranjează, a râs Aizawa. Probabil că e un stereotip, dar se spune că cei din Osaka sunt foarte deschiși în privința banilor.
— N-aș fi atât de convinsă. Dar presupun că nu ne sfiim să întrebăm, de exemplu: „Hei, cât ai dat pe asta?”
— Sigur, înțeleg. Păi, plata variază, dar de obicei e în jur de douăzeci de mii de yeni. Când un spital are mare nevoie, se poate apropia de treizeci de mii.
