Şi foarte bine am făcut. Să trudesc în halul ăla pentru o mie de yeni pe oră? Oricum, patronii preferă să-i dea slujba unei puștoaice de optsprezece ani. Nu există nimic pentru o femeie cu copil, care va împlini curând patruzeci de ani, fără vreo experiență reală de muncă. Nu poți crește așa un copil. Nu-i cu putință.
— Totuși, nu știu.
— Nu, Natsuko. Nu cred că știi.
Chelnerul ne-a adus murăturile, un castron vârfuit cu castraveți și napi în oțet și alt fel de legume conservate cu frunze de shiso1. Alt chelner a venit cu o cutie mare și a zis că
era un cadou de Crăciun. Am băgat pe rând mâna în gaura din cutie și am scos câte un bilet. Nu ne-am ales decât cu două
cupoane de reducere de 10% la următoarea noastră vizită.
Ne-am apucat să mâncăm murăturile.
Era vremea să schimbăm subiectul. Am mai comandat un rând de sake, alegându-l pe cel mai ieftin, doar 480 de yeni carafa. I-am povestit câteva lucruri ciudate pe care le-am aflat despre yakuza în cursul cercetărilor mele și am imitat personaje din războaiele între bande pe care le văzusem pe YouTube. Rie a vorbit despre estimările absurd de vagi pe care i le oferiseră firmele de mutări, folosind din plin limbajul corporal în vreme ce glumea. Am râs zdravăn și ne-am cutremurat cu zgomot, exagerându-ne reacțiile în încercarea de a limpezi atmosfera. Ne-am bârfit prietenele de la librărie și cunoștințele comune și ne-am împărtășit nedumerirea față de faptul că celebritățile care au cancer sau altă boală gravă
încearcă să facă problema să dispară prin donații către temple sau cu ajutorul unor dispozitive pseudoștiințifice, în loc să se supună tratamentului convențional. De fiecare dată când strigam sau băteam din palme simțeam cum îmi aleargă
alcoolul prin vene.
1 Perilla frutescens var. crispa, susan sălbatic.
Nici nu mi-am dat seama când au curățat masa. Nici tu murături, nici tu sake. M-am uitat la ceas. Cumva, se făcuse zece și un sfert. Am cerut amândouă apă și am băut-o pe loc.
Fiecare a plătit 4 500 de yeni și am ieșit.
Noaptea era rece. Peste toată stația erau înșirate luminițe și o energie aparte umplea aerul, ca și cum ar fi putut în orice clipă să înceapă o paradă. Eu și cu Rie eram cherchelite, bălăbănindu-ne în drum spre tren, când Rie s-a răsucit să se uite la mine. Avea ochii injectați, iar buza de sus, împinsă de canini, era crăpată peste tot.
— Mă bucur că am putut face asta așa, pe nepusă masă.
Oho, sunt beată.
— Ești în stare să iei trenul?
— Sunt bine. A închis strâns ochii, de parcă ar fi mâncat ceva acru, și a adăugat: Mă duce direct.
— Şi drumul de la stație până acasă?
— Drept până la capăt.
— Ei, hai, trebuie să fie cel puțin o cotitură.
— E destul de drept, crede-mă. Oh, aproape am uitat, a zis scormonind prin poșetă. Uite. Voiam să-ți dau asta. A scos o foarfecă strălucitoare. Probabil că nu-ți amintești, doar a fost acum câțiva ani. Pe când lucram împreună ziceai mereu că îți place tare mult.
— Ba nu, îmi amintesc, am zis.
În vreme ce noi, celelalte, aveam bricege sau cutere, Rie avea foarfeca asta, ținută la loc sigur în buzunarul șorțului.
Îmi amintesc prima dată când am văzut crinul gravat pe partea dintre mâner și lamă și teaca de piele în care își păstra Rie instrumentul. Văzând că Rie lucra cu foarfeca ei, în vreme ce noi, celelalte, ne descurcam cu orice prostie cu mâner de plastic ne cădea în mână, am știut că dădusem peste o ființă
specială.
— Țin minte c-o aveai întotdeauna la tine.
— Sigur că da. Îți poți da seama că am folosit-o din plin.
Uită-te numai la lame. Rie a râs, privind strada. Oricum, n-o să am nevoie de ea la Wakayama.
— Zău, ar trebui s-o păstrezi.
— Nu, mi-a spus clătinând din cap. Întotdeauna ai zis că-ți
place. Ia-o. Te rog.
Foarfeca argintie prindea lumina și sclipea în palma ei.
Atunci mi-am dat seama cât de mici îi erau mâinile. Am ridicat privirea și m-am uitat mai bine la ea. Știam că era cu un cap mai scundă decât mine, dar văzând-o așa, de aproape, părea mult mai mică decât credeam. Picioarele îi ieșeau de sub palton ca niște bețe, practic piele și os, evocând imaginea lui Rie când era copiliță, înainte s-o fi cunoscut. Am văzut-o încovoindu-se în bătaia vântului, agățată de curelele ghiozdanului uriaș, cu capul mult aplecat. Cu gâtul atât de subțire, că părea că se va rupe. Cărând ghiozdanul ăla roșu-aprins, destul de mare ca să încapă ea însăși înăuntru, mergând undeva, poate că acasă – Rie mergând pe asfaltul gol, singură-singurică.
— Hei, am zis. Vrei să mai bem ceva?
— Nu în seara asta, mi-a răspuns ea. Sunt beată.
Şi-a fluturat mâna spre mine și a pornit pe scări spre tren.
Pe când o priveam coborând, o voce îmi spunea să mă iau după ea, s-o prind din urmă, să insist să mai bem ceva. Dar n-am putut decât s-o privesc cum merge.
Ajunsă acasă, m-am prăbușit pe fotoliul-puf. Îmi crăpa capul de durere. Dacă închideam ochii, veneau spre mine prin întuneric valuri fără formă. Ca și cum m-aș fi prefăcut în spaghete, rotindu-mă de zor într-o oală cu apă clocotită.
M-am străduit totuși să-mi țin pleoapele strânse, așteptând să adorm, dar, pe când treceau minutele, n-am mai știut dacă
