— O să locuiți împreună cu ai lui?
— Te-ai prins. Au o firmă de construcții, lucrează ca subcontractori, și el e singurul lor copil. E greu. Soacra mea e aprigă. Întotdeauna s-a amestecat prea mult în viața fiului. Îl sună o dată la două zile, îi trimite pachete cu oden1 congelat.
Și nu poate accepta ideea că are depresie. Întotdeauna zice ceva de genul: „Hei, de ce plângi, ieși odată din starea asta…”
E atât de sigură că el n-ar putea fi așa de slab din vina lui, încât dă vina pe mine pentru toate. Cel puțin, ăsta-i textul ei.
Oricum, o să-i dea o slujbă la birou și o să-l pună pe statul de plată.
1 Supă cu diferite ingrediente solide: ouă fierte, konjac, daikon (un fel de ridichi de iarnă) etc.
— Tu ești din Tokyo, nu?
— Din Chiba. Dar, după ce eu și sora mea am plecat de-acasă, părinții s-au mutat înapoi la Natori, de unde e tata.
Ca să se îngrijească de bunici. Tata a murit acum câțiva ani.
Mama era acolo, singură, dar e aproape de Sendai, așa că
locuința a fost distrusă la cutremur. Chestiile astea se întâmplă, nu? Sora mea s-a măritat de mult și e în Saitama, așa că acum mama stă la ea. Nu pot decât să-mi imaginez cum se simte mama. Primesc o droaie de mesaje de la sora mea, o droaie de plângeri, și scrisori kilometrice de la mama. În ce-l privește pe cumnatul meu, a treia persoană e în plus, înțelegi?
Chiar dacă e mama soției lui. Rămâne o băbuță ciudată, care are o pensie jalnică, în mica ei lume. Sora mea are și copii. Mi se tot spune că ar trebui să contribui și eu, vreau să zic financiar. Dar reacția mea e nu, mersi. Colac peste pupăză, mama nu prea vorbește. Când o face, nu spune altceva decât că-i pare rău că n-a murit la cutremur. Întreaga situație o scoate din minți și pe sora mea. Dar asta e.
Am văzut că paharul cu bere al lui Rie era gol și am întrebat-o dacă voia altceva. A zis că o să bea niște sake. Eu am mai comandat o bere.
— Nu prea poți vorbi cu cineva despre astfel de lucruri, pricepi? Familia și banii și toate astea, chiar dacă la asta se gândește toată lumea. Pare un pic ciudat, nu? Să vorbești așa.
Rie părea stingherită. E genul de lucruri pe care oamenii le spun doar online.
— Online? am întrebat. Cum ar fi rețelele sociale?
— Da, exact. Copii, soți – totul. Nu doar eu. E o întreagă
comunitate de oameni care citesc postările celorlalți. Şi nu doar ca să-și mai scoată oful. E o comunitate adevărată.
— Şi tu postezi acolo?
— Ei! Ba bine că nu, a făcut Rie în timp ce-și turna o cupă
de sake. Anonim, firește. O fi ea o comunitate mare, dar e și propria versiune a iadului, cu toți bărbații ăștia netrebnici care scriu comentarii de rahat, de-ți stă mintea-n loc. Totuși, uneori scriu ceva și e redistribuit de o sută de ori, sau mai mult, ceea ce e întotdeauna plăcut. În acest moment am un pic mai mult de o mie de cititori… dar cred că n-ar trebui să mă împăunez
cu asta în fața unei scriitoare adevărate, nu?
— Nu-i așa, am zis. Au trecut doi ani de când am scos prima și singura mea carte.
Ne-au adus sashimi și am pregătit sosul de soia. Era mult mai multă mâncare decât ne așteptam, pește alb și închis la culoare, aranjat cu dichis într-o spirală. Am căzut de acord că
părea delicios. Rie terminase carafa de sake, așa că a mai comandat una. Când chelnerul a adus-o, Rie și-a turnat fără
zgârcenie în cupă și a dat-o peste cap.
— Deci fiica ta e acum în Wakayama?
— Mda, a zis Rie după o pauză. Soțul meu nu-i bun de nimic. Merge mai repede dacă mă ocup eu de toate aici, fără
el. Toate documentele și mutarea, înțelegi?
Fiica mea e la Wakayama de săptămâna trecută. Presupun că rămâne acolo. Plimbarea dintr-o parte în alta ar costa o avere. O să petrecem Anul Nou separat. Termin cu pregătirile de mutare la începutul anului și apoi mă duc și eu acolo.
— Câți ani are soțul tău?
— Cu trei mai mult decât mine. Treizeci și șapte? Stai, treizeci și opt? Mereu uit.
— Mama lui trebuie să fie una dintre cauzele depresiei de care suferă, nu crezi?
— Probabil. Cine știe. Nu există cale de întoarcere din depresie, nu? a râs Rie. Asta l-a făcut inutil ca funcționar. A ajuns în punctul în care nu mai putea să iasă din casă sau să
facă baie. A fost pus pe medicație și asta a îmbunătățit un pic situația, dar cine știe ce-o să se întâmple de acum înainte.
— Şi mama lui? Se poartă cum trebuie cu fiica ta?
— Păi, e singurul copil al singurului ei copil, așa că se poartă frumos cu ea. A combătut din răsputeri ideea ca eu să
rămân singură cu fetița la Tokyo. De parcă ar fi crezut c-o să
fugim în lume. A luptat cu colții și cu ghearele – zicând că ar fi mai bine ca ei doi să meargă acolo împreună, și exact asta s-a întâmplat. Pentru ea era în ordine ca fiul să apară împreună
cu familia, dar presupun că ar fi făcut impresie proastă dacă
