întrebăm și-o să zică: „Sigur că pe voi două, cum ați putut să
mă întrebați așa ceva?” Nici una din noi nu se aștepta la răspunsul ei. Şi a mai și continuat. „Aș putea oricând să am alți copii, dar nimeni nu-l poate înlocui pe tatăl vostru”. Chiar așa a zis. Am simțit că-mi stă inima în loc. Am simțit că
întreaga mea lume stă în loc. Sora mea și cu mine n-am mai vorbit despre asta, nici măcar o dată. Așa de rău a fost. Nu pricepeam nici în ruptul capului cum un astfel de bărbat putea să însemne pentru ea mai mult decât propriii copii. Mă mai gândesc și acum la asta. Aș vrea ca ea să fi spus: „Ştiu că e tatăl vostru, dar îl urăsc, îl urăsc așa de tare, că aș vrea să
moară. Deocamdată nu putem face nimic, trebuie să răbdăm, dar la un moment dat o să fugim, doar noi trei. O s-o luăm de la capăt”. Dacă ar fi gândit așa, am fi putut să luptăm, am fi făcut ceva. Deși eram doar un copil, credeam cu adevărat că o
apăram pe mama de tatăl meu. Mă înșelam cumplit. Nici vorbă
să-l suporte cu mare greutate; ea nu-și dorea deloc să plece.
Niciodată nu dorise să lupte. Nici măcar nu i-a dat prin cap să-l părăsească. Doar ne-a zâmbit, fetelor ei, și ne-a zis: „El este singurul bărbat din viața mea”.
Am pus halba de bere goală la marginea mesei și i-am cerut chelnerului încă o carafă de sake și o cupă pentru mine.
— După asta, a zis Rie, mi-am dat seama că n-aveam habar cine este mama mea. Nimic nu s-a schimbat – încasa tăbăceala și trecea peste asta râzând. Cu mine și sora mea se purta ca de obicei, dar nu puteam s-o înțeleg. Ştiam că e mama mea, dar după asta, pur și simplu, n-o puteam considera mama mea. Vorbeam ca de obicei și am continuat să trăim laolaltă, dar eram pur și simplu uluită, pricepi? Cine era ea?
Cine era femeia asta?
Când a venit carafa ne-am umplut cupele și am băut.
Simțeam sake-ul cald alunecându-mi în jos pe gât și pătrunzând în stomac. Rie vorbea ca și cum ar fi fost în ordine, dar, după petele de pe urechi și obraji și din jurul ochilor, era evident că se cherchelise. Şi eu mă cam clătinam. Chelnerul a venit să întrebe dacă ne putea aduce altceva de mâncat. Am deschis meniul și l-am întors, ca să vadă Rie. Ea s-a apropiat și și-a mijit ochii injectați.
— La naiba! Hai să comandăm niște murături.
— Sună bine, am râs.
— Credeam că nu poți să bei decât bere, a zis Rie.
— Presupun că în seara asta e o excepție.
— Da?
Ne-am apăsat buzele pe cupe și le-am golit iar, apoi ni le-am umplut una alteia.
— Mă întreb ce s-ar întâmpla, a zis Rie după o vreme. Cum ar fi, să nu mă duc la Wakayama.
— Vrei să zici, dacă ai rămâne la Tokyo?
— Aș rămâne, a spus coborând privirea spre oshibori, sau aș dispărea.
Am dus cupa la buze fără să fac nici un comentariu.
— E clar că mă duc, a pufnit Rie, apoi a încercat să
zâmbească. Dar e aiurea să mă gândesc la astfel de chestii la
vârsta asta. E așa cum am spus. Acasă, părinții se încăierau tot timpul. Viața era întotdeauna în suspensie. Dar ei își săreau tot timpul la beregată. Pur și simplu nu mai suportam.
Voiam să plec, trebuia să plec. Tot ce puteam să fac era să
stau în camera mea, cu mâinile pe urechi. Chiar n-am nici o amintire frumoasă din perioada aia. Întotdeauna gândeam: De ce sunt vie? De ce trebuie să trăiesc în continuare? Îmi uram părinții, îmi uram familia. Uram cu adevărat totul. Îmi amintesc limpede că gândeam: „Asta e, familia e rădăcina întregii suferințe”. Îmi spuneam că o să-mi trăiesc întreaga viață fără o familie, o să mor necăsătorită, singură. Mă
gândeam serios la asta. Dar uită-te la mine. M-am măritat, am un copil. Am ajuns să fiu înfășurată în viața altor oameni. Ha, ha. Sunt legată de omul ăsta care n-a avut niciodată nimic de-a face cu mine, și acum trebuie să-l îngrijesc, să rabd toate rahaturile maică-sii, până la capăt, așteptând momentul potrivit în nenorocita de Wakayama. Nu va trece mult și o să-mi îngrijesc soacra, o să mă ocup de casă în locul ei. Uită-te la mine acum, mână de lucru neplătită, plus păsărică, la fel ca mama mea. Rie și-a privit vârfurile degetelor și a surâs. După
o lungă tăcere a adăugat: Prin urmare, de ce n-ar ajunge fiica mea să mă urască? Moștenire de familie.
S-a auzit un cor de „mulțumesc” pe când o pereche ieșea și intra alta, cu căciuli de Moș Crăciun.
— Şi dacă ai divorța și ai trăi singură cu fiica ta? am întrebat-o.
Rie s-a uitat o vreme la mine, după care și-a privit din nou degetele.
— Nici vorbă. Cum mi-aș permite să plătesc chiria? Să mă
întorc să lucrez cu program redus la librărie?
— Ar fi greu, dar ar trebui să te gândești serios la asta.
— E literalmente imposibil. Era destul de greu când lucram amândoi. Nici vorbă s-o pot face singură, nici vorbă.
— Ar fi tare greu, dar ai putea primi ajutor. Alocație pentru copil și toate astea. O mulțime de oameni…
— Oamenii ăia au slujbe, m-a întrerupt. Slujbe adevărate.
Dacă ai o carieră, ai un anumit grad de siguranță. Dar trebuie să ai o slujbă, sau banii familiei, sau un loc în care să te poți
refugia întotdeauna. Eu n-am nimic din toate astea. N-am nici o calificare sau competență. Mi-am dat demisia de la serviciu.
