Era destul de plin, și totuși nu era zgomot. Anunțuri scrise de mână prinse pe pereți prezentau specialitățile. Chelnerii purtau happi 1 de sărbătoare. Părea genul de local în care îți iau comanda arătându-se entuziasmați, ca într-un lanț de restaurante. Încăperea era ciudat de liniștită, dar apoi mi-am dat seama de ce: toți ceilalți clienți erau perechi. Se aplecau unul spre celălalt și vorbeau despre lucruri pe care nu le înțelegeau decât ei, nu era nevoie să vorbească mai tare.
— Ei bine, felicitări pentru că ți-ai dat demisia de la serviciu și toate celelalte.
— Mulțumesc. Noroc!
Am ciocnit cănile. Rie a băut cea mai mare parte a berii dintr-o suflare.
— Doamne, ești iute, am zis după ce am luat o înghițitură.
Întotdeauna bei așa?
— Poți spune asta, a râs Rie. Mă și îmbăt repede, dar pot s-o țin așa toată seara. Dacă sunt în dispoziția potrivită, pot să
beau cam doi litri de sake. În privința vinului, de obicei pot face față la două sticle.
— Eu nu fac față la nimic în afară de bere, am mărturisit.
Nici bere nu beau prea multă.
Rie și-a terminat berea și a mai cerut una. Ciugulind din cubulețele de tofu prăjite care erau aduse împreună cu băutura, ne-am uitat prin meniu și am comandat un platou cu
1 Haină japoneză tradițională cu mâneci drepte, purtată de obicei la sărbători.
sashimi 1 și salată cu bacon și spanac. Era prima dată când beam împreună, ba chiar prima dată când ieșeam doar noi două. De-abia ne așezaserăm, însă Rie era deja destinsă, și n-am putut să nu fiu și eu la fel. Poate pentru că era mărunțică, dar privind-o cum mormăia în timp ce citea meniul, făcea ochii mari la orice spuneam eu sau râdea la propriile-i glume – aș fi putut să jur că eram iar la școala medie, după ore, zăbovind într-o clasă pustie sau pe coridoare.
Nu mai era o colegă de serviciu pe care nici n-am apucat s-o cunosc bine, ci o prietenă dragă pe care o cunoșteam dintotdeauna.
— Nu te-am mai văzut din vară, am zis. Nu-mi vine să cred că nu ne-am mai întâlnit toate de atunci.
— Mda. Păi, celelalte s-au întâlnit, fără noi.
Crisparea din atitudinea ei m-a ajutat să pun lucrurile cap la cap. Prin „fără noi” voia să spună că eu nu fusesem invitată, fără îndoială din cauză că n-aveam un copil. Dacă voiau să
vorbească la nesfârșit despre odraslele lor, prezența uneia ca mine le-ar fi stricat toată distracția. Rie a schimbat subiectul și a deschis meniul, ca și cum ar fi vrut să mai comande ceva.
— N-am spus-o deja? Nu mă mai întâlnesc cu ele, mi-a zis.
— Da, cred că ai spus ceva de genul ăsta data trecută.
— Mda. Nu-i decât pierdere de timp. Nu-mi vine să cred că
mi-a trebuit atâta timp ca să-mi dau seama.
— Oh, acum îmi amintesc. Ai zis că sunt o ceată de idioate.
— Am zis?
— Da, ai zis. Le-ai numit o ceată de idioate incurabile.
— Bine. Adică, e adevărat. Rie a sorbit îndelung din bere.
Așa gândești și tu, nu? Se prefac că sunt prietene, dar nu-i decât o întrecere. Au nevoie să știe că viața tuturor celorlalte e la fel de mizerabilă ca a lor. Întotdeauna e vorba de haine, pantofi, bani, lecții de pian. Sunt ca o turmă de școlărițe, dar trecute de treizeci de ani.
— Adoră chestiile alea.
1 Felii subțiri de carne crudă (de obicei pește), consumate adesea cu sos de soia.
— Sigur că da. Sunt gospodine devotate. Ce altceva au de așteptat? Eu eram singura dintre ele care mai lucra, chiar dacă
numai cu jumătate de normă. Şi râdeau întotdeauna de mine din cauza asta.
Rie desena cerculețe cu bețișoarele.
— Mai spune-mi o dată, de ce te muți? am întrebat-o. Unde ziceai? Ehime?
— Wakayama, mi-a răspuns, înălțându-și sprâncenele. Nu că ar fi cine știe ce deosebire, în realitate. Dar da, o să fiu în Wakayama. Unde a-nțărcat mutu’ iapa.
— De ce te duci acolo?
— De acolo e soțul meu. I s-a diagnosticat o depresie. A trebuit să renunțe la serviciu, așa că ne mutăm în orașul lui natal.
— Cu ce se ocupa?
— O slujbă obișnuită, de birou. Dar lucrurile au început să
se înrăutățească. De fapt, a început acum vreo doi ani. Nu mai putea să meargă cu trenul, nu mai putea să doarmă. Prin urmare, ne-am mutat mai aproape de birou, în Mizonokuchi.
Așa, putea să meargă la birou pe jos sau cu bicicleta. Dar și asta era prea mult pentru el. E depresie ca la carte. Împingând farfuriile goale la marginea mesei, Rie a adăugat: Cred că ești prima persoană căreia i-am spus.
