Pe când așteptam liftul am auzit pe cineva venind, și bineînțeles că era Aizawa. Acum că era lângă mine, părea incredibil de înalt. Naruse avea 1,63 m, doar cu puțin mai înalt decât mine. M-am întrebat dacă mai văzusem vreodată de aproape un bărbat de această înălțime.
Aizawa avea o sacoșă de bumbac neagră. Era un pic surprinzător să-l văd pe principalul vorbitor al evenimentului plecând înainte să se fi golit sala. Privirile ni s-au întâlnit, așa că am dat din cap. A dat și el din cap. Eram îngrijorată că va pomeni de înfruntarea mea cu acea femeie, dar n-a spus nimic. Liftul se oprise la etajul opt și nu dădea semne că va coborî. Am hotărât să deschid discuția.
— N-am mai fost niciodată la o astfel de întrunire.
— Îți mulțumesc că ai venit, a zis Aizawa. Şi pentru comentarii.
— Îmi pare rău, probabil că am sărit peste cal.
— Nu, deloc.
Conversația s-a poticnit. Liftul era tot la etajul opt.
— Mergi des la astfel de evenimente? l-am întrebat.
— Eu însumi nu… A scos din sacoșă un prospect și mi l-a dat. În colțul din dreapta sus era prinsă cu o clemă o carte de vizită. Sub numele lui scria: „Copiii Donatorilor”. Fără număr de telefon, doar o adresă de e-mail și un site. Grupul care le-a tipărit oferă persoanelor concepute cu donator un loc în care să se reunească, mi-a explicat el. În prospectul ăsta sunt toate informațiile despre un simpozion pe care-l organizăm la începutul anului viitor. Vom avea experți care țin prelegeri și vor vorbi și oameni din grupul nostru. Dacă te interesează, ar trebui să vii.
Vorbea pe un ton egal, ca al cuiva care parcurge coperta a patra a unei cărți pe care probabil n-o va citi.
— O să vorbești și tu? l-am întrebat.
— Nu, în general rolul meu e mai mult administrativ.
— Apropo, am citit Jumătate de vis.
— Îți sunt recunoscător.
Aizawa mi-a mulțumit mașinal, înclinând capul, apoi a ridicat privirea spre cifrele luminate de deasupra ușii liftului și și-a trecut sacoșa din mâna stângă în cea dreaptă. Liftul a coborât în sfârșit la etajul șapte. Când am văzut cifrele scăzând m-am simțit ca și cum aș fi fost urmărită. Inima mi-o luase iarăși la galop. Când s-a luminat cifra trei, etajul de deasupra noastră, am știut că e acum sau niciodată.
— Adevărul este că mă gândesc la conceperea cu donator, am zis. Nu sunt căsătorită, nu am vreun partener. Aș face-o singură, ca mamă singură, dar asta nu mă descurajează.
Liftul a venit gol. Am intrat în el. Aizawa a apăsat butonul pentru parter. Peste câteva secunde am ajuns acolo. Ușile s-au deschis. Aizawa a ținut degetul pe buton și mi-a făcut semn să
ies prima.
— Apropo, îmi pare rău că am izbucnit așa, am zis.
— Nu, pentru asta sunt aceste întruniri. După o clipă de tăcere, Aizawa m-a întrebat: Dacă o s-o faci pe cont propriu, presupun că te gândești la străinătate?
Mi-a răsărit în minte ceva ce citisem pe site-ul Velkommen, dar nu mă puteam hotărî s-o spun. Nu eram sigură cum ar trebui să reacționez, așa că n-am deschis gura. Aizawa și-a scos telefonul din buzunar, ca și cum ar fi primit un mesaj, i-a aruncat o privire, după care l-a lăsat să cadă în sacoșă.
— Mult noroc, a zis. Mulțumesc din nou că ai venit.
Cu asta, s-a îndepărtat și a dispărut după colț.
M-am îndreptat spre stație sub cerul senin de decembrie.
M-am uitat la ceas. Un pic trecut de trei și jumătate. Frunze moarte se adunaseră la marginile străzii într-un amestec de roșu, galben și cafeniu, iar când venea câte o rafală de vânt le făcea să se învârtejească. Răceala din aer era potrivită cu iarna, dar soarele era cald.
Mă aflam pentru prima dată în Jiyugaoka. De vreme ce era duminică, trotuarele erau pline de lume. Oamenii luau câte o gustare pe bănci, își priveau copiii jucându-se, plimbau câini mari, din care nu văzusem decât în filme, intrau și ieșeau din toate magazinele înșirate pe stradă. Tone de cărucioare. La
început le-am numărat pe cele pe lângă care treceam, dar după șapte m-am dat bătută. Adierea aducea mirosul dulce al clătitelor. Oamenii râdeau, mamele își strigau copiii.
Curând am ajuns la un pom de Crăciun uriaș, înconjurat de oameni care făceau fotografii cu telefoanele și câțiva care foloseau aparate de fotografiat cu aspect profesionist. Pomul strălucea plin de luminițe de Crăciun și avea o aureolă
chihlimbarie, cu toate că era în plină zi. Apoi mi-a picat fisa: azi era Crăciunul. Am auzit un țipăt și m-am răsucit, dând cu ochii de o ceată de fetițe, probabil încă la școala primară, care se jucau pe acolo. Aveau colanți albi și părul prins sus pe cap, ca al balerinelor. Poate că aveau un recital de sărbători.
Am traversat șinele spre piața unde era stația și m-am așezat pe o bancă. Autobuze și taxiuri dădeau ocol pieței în vreme ce în fața magazinelor de vizavi femei și bărbați în costum de Moș Crăciun îi invitau pe clienți să guste din selecția lor de prăjituri festive. Am scos prospectul pe care mi-l dăduse Aizawa și m-am uitat la cartea de vizită, apoi am strecurat-o în portofel. Am recitit prospectul. Simpozionul era pe 29
ianuarie, la un centru de conferințe din Shinjuku. Așa cum spusese Aizawa, vorbitorii erau experți – profesori universitari și medici specializați în tratarea infertilității. Intrarea era liberă, dar limitată la două sute de participanți. La sfârșit erau numele organizatorului, adresa și numărul de telefon al locului de întrunire, precum și o listă cu diferite modalități de înscriere.
Am îndoit prospectul și l-am pus în sacoșă. O vreme am privit oamenii care ieșeau și intrau prin turnichetele stației.
Apoi am scos Jumătate de vis și am răsfoit-o. O citisem din scoarță-n scoarță de două ori, apoi revenisem la ea deschizând din când în când la o pagină la nimereală. Poate să pară
evident, dar interviurile acelea evocau cu o forță extraordinară
trăirile reale și strădaniile celor concepuți cu donator. De câte ori le citesc, mă impresionează la fel de profund ca prima dată.
„Trezește-te, Natsuko”, mi-am zis. Ce voiam să fac era rău.
În principal din cauza faptului pe care persoanele concepute cu donator îl descriau drept partea cea mai dură a experienței lor, anume că în majoritatea covârșitoare a cazurilor copiilor
nu li se spunea, erau păcăliți de oamenii cei mai apropiați de ei. Într-o zi, lucrurile aveau să se schimbe pe vecie. Aveau să
descopere că întreaga lor viață fusese o minciună. Tot ce știuseră. Pământul avea să le piară de sub picioare.
Pe de altă parte, eu aș fi procedat altfel. Dacă aș fi folosit un donator de spermă ca să fac un copil, i-aș fi spus acestuia tot ce trebuia să știe. Însă, mai întâi de toate, mi-era greu să
