gheața, dar după o perioadă de tăcere o femeie a ridicat șovăielnic mâna. Responsabila cu organizarea, o femeie scundă așezată lângă ușă, i-a adus microfonul, pe care ea l-a acceptat cu o mică plecăciune. În loc să pună întrebări, a folosit ocazia ca să ne spună povestea ei. A vorbit despre anii chinuitori de tratare a infertilității prin care trecuse, adăugând că, din cauză că soțul ei nu voia să coopereze, n-avea cum să
știe dacă era steril și pur și simplu nu știa ce să mai facă. Când a dat de înțeles că terminase, publicul a aplaudat îndelung.
Altă femeie a ridicat mâna și a spus o poveste asemănătoare. Bănuia că vina era a soțului, dar își dorea mai mult ca orice să aibă un copil din carnea și sângele ei, ceea ce o adusese la conceperea cu donator, dar încă nu-i zisese nimic partenerului de viață. Altă femeie, cu o jachetă gri șifonată, a ridicat mâna. Avea o coadă de cal groasă, neagră, și o agrafă
mare de lemn care-i împiedica părul să-i vină în ochi. Când asistenta a venit cu microfonul, femeia cu coadă de cal a bătut de două ori cu degetul în el, ca să fie sigură că era deschis.
— Să fii părinte… A tușit, ca și cum ar fi încercat să scape de ceva care i se oprise în gât, apoi a spus: Să fii părinte
înseamnă să pui binele copilului tău, fericirea lui, mai presus de ale tale. Asta trebuie. Dar în conceperea cu donator este vorba numai despre părinți, despre „eu”. Conceperea unui copil a fost întotdeauna determinată de forțe pe care nu le controlăm noi, de natură. Însă la conceperea cu donator este vorba doar despre „eu”. Mai ales eul părinților, dar și eul doctorilor, care consideră viața pe care-o aduc pe lume un scop care plasează mijloacele într-o lumină favorabilă. Pentru ei nu este vorba decât să facă pe grozavii. Nimic mai mult decât punerea la încercare a competenței lor. De aceea mă
împotrivesc ferm. Uitați-vă doar la situația mamelor-surogat.
Câtă vreme ai bani, poți pune o femeie săracă să poarte fătul în locul tău. Este exploatare, pur și simplu. E un lucru rău, și e vremea ca cineva să spună asta.
Femeia se ambalase așa de tare, că s-a trântit pe scaun când a terminat. Cei din sală au aplaudat, dar le puteai auzi nesiguranța. Aș fi vrut să iau cuvântul și s-o întreb dacă în opinia ei există vreo formă de a aduce pe lume un copil care să nu implice eurile părinților, dar am hotărât să n-o fac. În fața publicului, Aizawa ședea liniștit, cu mâinile încrucișate în poală. A dat din cap cât a vorbit femeia, dar nu părea să fie prea interesat. Lăsa impresia că se gândea la cu totul altceva.
Altă femeie a intervenit ridicând mâna. Avea fața rotundă, o rochie de culoarea albăstrelelor și un pulover galben pus peste umeri. Părul îi era frumos buclat. Părea cam de vârsta mea, dar aș fi putut crede că era cu zece ani mai tânără. La încheieturile mâinilor îi zornăiau mai multe brățări cu pietre semiprețioase.
— Cred că aici imaginația este extrem de importantă, a spus zâmbitoare, vorbind ca și cum ar fi citit o poezie pe care o scrisese doar pentru noi. Ce se întâmplă dacă un individ conceput cu donator se naște cu un handicap? Sau ce se întâmplă dacă, atunci când copilul înaintează în vârstă, nu se potrivește cu restul familiei? Cine poate ști dacă cei doi, părinții copilului, vor rămâne împreună sau nu? Dacă se despart, ce se întâmplă cu copilul? În ce măsură părinții se vor purta ca niște părinți sau se vor vedea în rolul de părinți? La asta vreau să se gândească oamenii atunci când au în vedere conceperea
cu donator. Vreau să se gândească foarte bine. Gândiți-vă că
viața pe care o aduceți pe lume creează legături, atât cu voi, cât și cu restul lumii. Nimeni nu se naște cu adevărat singur.
Cred că există un Dumnezeu acolo, undeva, care veghează și le dă copii perechilor care sunt cu adevărat pregătite să fie părinți. Familia contează, contează mai mult decât orice. Copiii au nevoie să fie crescuți de familii adevărate, în case adevărate, într-o atmosferă plină de iubire și de responsabilitate. Fiecare copil adus pe lume, prin inseminare artificială sau altfel, este un exemplu al darului vieții, și eu cred că viața merită să fie prețuită. Vă mulțumesc.
Şi-a împreunat mâinile ca la rugăciune și și-a aplecat capul spre noi zâmbind binevoitor. Publicul i-a oferit alte aplauze.
Apoi am ridicat mâna – mi-a părut rău imediat, dar era prea târziu. Femeia cu microfonul se îndrepta spre mine.
— În legătură cu perspectiva pe care ne-ai împărtășit-o, am zis, aceste probleme nu se limitează neapărat la cei care au în vedere conceperea cu donator. Oricărui copil cu handicap i-ar putea fi greu să se integreze în familia lui. Cine poate garanta vreodată că doi oameni vor rămâne împreună? Aceste întrebări nu sunt oare relevante pentru oricine se gândește să fie părinte? Cred că l-ai pomenit și pe Dumnezeu, dar ce importanță are? Chiar crezi că există cineva sau ceva care poate să determine care familii sunt pregătite cu adevărat să
aibă copii? Ce anume poate fi numit familie „adevărată”? Sau casă „adevărată”? Dacă lumea este plină de aceste familii
„adevărate”, de ce există toate abuzurile? De ce unii părinți își omoară copiii?
Mi-am dat seama că practic strigam.
Toți s-au întors să se uite la mine. Nu-mi venea să cred că
mă apucasem să spun așa ceva la un astfel de eveniment. Am simțit întreaga încăpere pulsând în ritmul inimii mele. Fața mi se înfierbântase. Mi-am privit genunchii, încercând să mă
liniștesc. Femeia s-a întors să ia microfonul. Eram obișnuită
să fiu furioasă pe mine și să mă plâng în sinea mea, dar nu m-aș fi gândit că o să țin un astfel de discurs unui grup de oameni pe care nu-i mai întâlnisem. Adică, știam că am asta în mine, dar nu mai făcusem așa ceva de zece sau douăzeci de
ani. Inima îmi bătea așa de tare, că aproape mă durea. Îmi simțeam lobii urechilor încingându-se. Îmi zvâcneau vârfurile degetelor.
Femeia cu rochia ca albăstrelele, așezată nu prea departe, m-a înfruntat cu privirea și a mormăit:
— Abuzul este, într-un fel, o încercare…
Folosirea cuvântului „încercare” m-a făcut să ridic capul, dar m-am abținut să răspund. Aizawa a dat din cap la acest schimb de replici, dar n-a intervenit.
După ce microfonul a ajuns din nou la el, s-a mărginit să
întrebe:
— Altcineva?
Discuția noastră, dacă poate fi numită așa, s-a încheiat, și odată cu asta și evenimentul. Unii spectatori, cam jumătate, au ieșit din sală, dar restul au format mici grupuri și au început să vorbească. Fața îmi zvâcnea. Într-o încercare disperată să mă liniștesc, am rămas așezată și m-am prefăcut că-mi cercetam e-mailurile, însă mintea îmi era la ceea ce tocmai trăisem.
Orice s-ar fi întâmplat, nu se cuvenea să mă iau așa de niște oameni care nu făceau altceva decât să-și împărtășească
gândurile și sentimentele. Mersesem prea departe și îmi părea rău, dar fiecare cuvânt rostit venise dintr-un loc al adevărului, și nici măcar acum nu-mi puteam ascunde resentimentul față
de afirmațiile acelei femei. Oricât m-aș fi străduit să mi-o scot din minte, mica noastră înfruntare mi se derula iar și iar în cap, iar când mă concentram pe amănuntele argumentării ei mă simțeam din ce în ce mai iritată.
Când am aruncat o privire înspre ea am văzut că flecărea într-un cerc de femei. Din când în când se auzeau râsete.
Părea că dăduse deoparte schimbul nostru de replici. De ce venise acolo fiecare dintre noi? Doar câteva persoane luaseră
cuvântul. Cine știe cum vedeau lucrurile ceilalți din sală, însă
evenimentul părea mai puțin o discuție despre conceperea cu donator și mai degrabă ocazia ca unii să-și exprime preju-decățile împotriva ideii. Era limpede că Aizawa, care-și prezentase la început experiența de viață, avea o părere solidă despre subiect, ceea ce, în mod firesc, dăduse tonul întregii seri.
Întrucât citisem dinainte interviul lui, știam cum venise pe lume și ce probleme avusese. Cu toate acestea, nu-mi puteam reprima impresia că din argumentația lui lipsea ceva foarte important.
