— Nu, pentru mine. Mă gândesc să recurg la conceperea cu donator.
Yuriko a clipit alene fără să mă scape din priviri, apoi a dat o dată din cap, și-a îngustat ochii și a zâmbit. Era ceva straniu de arogant în expresia ei. Am avut impresia că eram din nou copil, așteptând instrucțiuni de la profesorul meu. Numai că
Yuriko n-a spus nimic.
— Probabil ar trebui să pornești. E timpul.
Yuriko a dat scurt din cap spre mine și a plecat. Aizawa s-a uitat la ceas, s-a ridicat și a făcut o plecăciune.
— Cred că ar trebui să mă întorc.
— Pot să-ți scriu pe e-mail? l-am întrebat. Cartea de vizită
pe care mi-ai dat-o acum o lună are pe ea o adresă. Te superi dacă îți trimit acolo întrebările?
— Sigur, ar fi foarte bine, a zis Aizawa.
Apoi a plecat. Holul era plin de lume. Curând nu l-am mai văzut pe nici unul dintre ei.
Era un februarie cald. Romanul nu înainta mai bine, dar ceva din lumina soarelui care se revărsa pe ferestre îmi aducea seninătate. Din când în când vorbeam la telefon cu Makiko, doar fleacuri, sau schimbam mesaje cu Midoriko, care îmi povestea despre noua ei muncă la un restaurant sau îmi trimitea fotografii ale cărților pe care le citea, așezate în teancuri.
Aizawa și cu mine corespondam prin e-mailuri. În primul lui mesaj mi-a zis că începuse să-mi citească romanul și avea să-mi dea de știre când termina. Am răspuns mulțumindu-i.
În comparație cu felul în care vorbise în ziua simpozionului, mesajele lui erau scurte, sunau ca în ziua în care ne cunoscuserăm. Din cauza asta mi-era greu să găsesc tonul potrivit când îi scriam.
Am hotărât că receptivitatea – mai bine zis accesibilitatea
– pe care o simțisem în ziua în care am stat la taifas în hol putea fi pusă pe seama experienței lui cu bolnavii, fiind atitudinea pe care o simula ca să liniștească un pacient. Apoi mi-a venit în minte fața lui Yuriko. Alt copil al unui donator.
Câți ani avea? Tot gândindu-mă la întrebările acestea, în vreme ce mă uitam la o pată de soare de pe covor, m-a izbit o idee: dacă donatorul de spermă pe care Aizawa nu reușise să-l găsească – tatăl lui biologic – fusese student la spitalul universitar, erau șanse mari ca tatăl lui să lucreze acum ca doctor, la fel ca fiul.
În a doua marți a lunii, după baia de seară, mi-am găsit telefonul zumzăind pe măsuța de ceai și am văzut că era Sengawa. Trecuse de zece, dar am răspuns. Sengawa a zis că
era prin apropiere cu treabă, dar tocmai terminase, și mă
invita să ne întâlnim în preajma stației să bem ceva. Judecând după vocea ei, băuse deja câteva pahare. Aveam de gând să
spun că tocmai ieșisem din cadă, „am părul ud, noapte bună”
– însă de data aceasta Sengawa nu se sinchisea de ceea ce făceam eu. Pentru ea se înțelegea deja de la sine că aveam să
mă duc, așa ca am cedat.
— Trebuie mai întâi să-mi usuc părul. Trimite-mi mesaj când te așezi undeva.
A găsit un bar la subsol, în dreptul stației. Treceam mereu în timpul zilei pe lângă această clădire, în drum spre băcănie, dar habar n-aveam că era un bar acolo, jos. La capătul scării abrupte era o ușă de fier masivă. Am împins-o și am intrat într-un bar atât de întunecat, încât aproape că am crezut că e o farsă. Flăcări pâlpâiau din sfeșnicele de pe mese. În acest moment al serii te-ai fi așteptat ca majoritatea barurilor să aibă
dever serios, dar acolo nu erau decât o mână de clienți. Mă
pregăteam să-i spun chelnerului că mă aștepta cineva când am văzut-o pe Sengawa așezată în colț.
În clipa în care ni s-au întâlnit privirile, și-a scuturat capul în semn de scuză și a zâmbit.
— Îmi pare rău că ți-am cerut să ieși așa de târziu. Nu știu ce a fost în capul meu, dar mă bucur că ai venit.
— E perfect în ordine, am zis.
În lumina slabă, pe fața lui Sengawa erau straturi de
umbre care se luptau între ele în pâlpâirea lumânărilor. Pe masă erau un pahar cu whisky, multe cuburi de gheață și niște apă. Am comandat o bere.
— Locul ăsta e tare întunecat, nu?
— Nu știu. Pare potrivit, dacă ne gândim la oră.
— Parcă am fi într-o peșteră. Pare, nu știu, cumva clandestin.
— Văd ce vrei să zici. Nu că aș vedea în rest mare lucru.
— N-am nimic împotrivă. În definitiv, pe sub haină sunt îmbrăcată în trening, deci…
— Ha, ha, în lumina asta toată lumea pare să poarte ținute de la Jil Sander. E ceea ce se cheamă „normcore”, când toți sunt îmbrăcați la fel. Sengawa a râs și a sorbit din whisky. Cel puțin, asta mi-a zis prietena mea de la o revistă de modă.
Mi-a spus că-și petrecuse prima jumătate a serii cinând cu un alt autor în Futako Tamagawa. Cei mai mulți autori și redactorii lor se întâlnesc la cină în jurul orei șapte, dar acesta era genul devreme la culcare, devreme la sculare și-i plăcea să
bea, mai ales într-o companie agreabilă, ceea ce însemna că
Sengawa începuse la patru după-masa. Ca urmare, o ținea tot așa de câteva ore. Când am întrebat-o cât băuse, a zis că nu știa, sau nu-și putea aminti. Vorbea destul de limpede, însă
