N-aveau nici o idee cât de norocoase erau.
Mi-am frecat obrajii cu pumnii și m-am ridicat ca să termin sticla de whisky. Înapoi în pat și la telefon. Comentariile astea.
Uitându-mă la lumina intensă, plată a ecranului, am simțit lacrimi fierbinți curgându-mi pe obraji, dar nu m-am putut opri din citit. Mintea îmi era ca un ceainic gol cu focul aprins dedesubt. Inima îmi zvâcnea în timpane. Aveam o povară pe piept, trupul îmi fumega. Am cedat, lăsând lacrimile să-mi scalde fața. Chiar în acel moment, telefonul a scos un ping.
Primisem un e-mail de la Aizawa.
Îmi răspundea la e-mailul pe care i-l trimisesem cu o săptămână în urmă. Era un mesaj simplu, în care spunea că
la începutul lui aprilie avea să fie o mică întrunire la care eram binevenită să particip. Era și un P.S.: „Termin cartea curând”.
Am apăsat pe „Răspuns” și am început să tastez în fereastra goală. Eram beată de-a binelea. Scriam mereu greșit, nimeni n-ar fi putut spera să-mi descifreze cuvintele, dar când mi-am dat seama și m-am întors să corectez, m-am simțit și mai beată. Am încercat să citesc ce scrisesem, dar mi se învârtea capul. Mi-am spus că nu eram chiar așa de beată
încât să nu pot scrie un e-mail, însă rezultatul era absolut jalnic.
„Salut, îmi pare rău pentru întrunirea din aprilie, dar n-o să fiu. Ştiu deja cum merge treaba. Nu-i decât un drum cu sens unic. N-o să știu ce crezi tu, dar cred că văd paralelele.
Ce vreau să aflu de la tine este ce s-ar întâmpla dacă n-ar fi nici o minciună. Dacă mama spune totul fără umbră de vinovăție? Şi o femeie fără partener n-are dreptul să-și întâlnească odrasla? Ori e vina ei? Nu-i la fel cu toate familiile sau înfățișările problematice. Nu că aș vrea un copil. Nu-l vreau, nu vreau să-l am. Vreau să-l întâlnesc. Copilul meu. Vreau să-mi întâlnesc copilul și să trăiesc cu el. Dar cine este cel pe care vreau să-l întâlnesc? Nu ne-am mai întâlnit. N-o să vin în aprilie. Pot să-mi răspund la întrebări în locul tău, mulțumesc frumos. Mă bucur că ne-am cunoscut”.
Am apăsat pe „Trimite” fără să recitesc și am aruncat telefonul în partea cea mai întunecată a întunecimii care mă
înconjura, apoi mi-am tras pilota peste față și am închis ochii.
Valuri negre și moi mă cuprindeau din toate părțile, o învolburare de modele abia schițate. Când s-au liniștit, Komi era pe podea, strângându-și genunchii la piept. M-am așezat lângă ea, bând mugicha. Eram în vechea noastră locuință, lângă port, rezemate de stâlpul de lemn decolorat, vorbind și râzând. „Komi, genunchii tăi sunt uriași!” „Uite cine vorbește, Natsuko. Ai dreptate, sunt uriași!” „Fin’că semăn mai mult cu tine decât cu mama. Mama zice mereu asta, că întotdeauna am fost bucățică ruptă din tine. Oricum, e grozav. Hei, Komi.
Ştii cum se spune, că toți trebuie să moară cândva? Asta înseamnă că o să mori și tu?” „Păi, da, cred că da… Hei, Natsuko, plângi? Zău așa, nu-i nimic de plâns. Asta n-o să se întâmple decât peste multă vreme. Înveselește-te. Totul e în ordine. Fin’că atunci când o să mor o să-ți trimit semne”. „Zău?
Ce fel de semne?” „E prea curând ca să spun, dar îți jur c-o să
te vizitez. O să te strig pe nume. Așa o să știi”. „O să te faci stafie?” „Poți zice așa”. „Bine. Dar să nu fii o stafie din alea fioroase. Şi nu uita să vii în vizită. Orice s-ar întâmpla. Bine?”
„Sigur. Aș putea veni ca pasăre, sau ca frunză, sau ca electricitate, dar o să am grijă să nu mă poți trece cu vederea”.
„Bine, jură doar că o să vii în vizită, bine? Orice-o fi”. „Bine, bine. Jur”. „Bine, ai jurat – o să aștept, o să aștept. Pe vecie”.
— Îmi pare așa de rău.
— Nu-i nimic, mi-a spus Aizawa.
— Eram beată, beată de-a binelea.
— M-am întrebat despre ce e vorba. E-mailul a fost o adevărată surpriză.
— Şi eu am fost destul de șocată când l-am recitit mai târziu.
Trecuse mai bine de o săptămână, dar aveam impresia că
alcoolul băltea într-un ungher al capului meu.
— Ai vomitat? a vrut el să știe.
— Nu știu cum se face că nu. Dar nu mă prea țineam pe picioare a doua zi dimineața.
— Data viitoare când bei ai grijă să mănânci ceva înainte.
Poate niște lactate.
— Așa o să fac, am zis jenată.
Aizawa se străduise să-mi răspundă cât mai politicos la e-mailul pe care i-l trimisesem la beție. În zilele următoare am schimbat niște mesaje și în cele din urmă am hotărât să ne întâlnim. Mi-a adus copii ale câtorva articole despre etica reproducerii publicate în reviste, dar care încă nu apăruseră
într-o carte. I-am mulțumit și le-am pus în geantă. Era duminică, și cafeneaua din Sangenjaya în care ne-am întâlnit era ticsită.
— Apropo, a zis Aizawa. Ți-am citit romanul. Mi-a plăcut cu adevărat.
— Mă bucur să aud asta.
— La viața mea n-am citit prea multă ficțiune, așa că nu știu cum s-o formulez…
Ştiu că cerusem asta, de vreme ce-i dădusem cartea, dar acum nu știam cum să reacționez. Când Aizawa a început să
vorbească despre cartea mea, mi-am coborât privirea și am scos un mormăit stingher.
— Poate fi citită în mai multe feluri.
Aizawa se uita la cana cu cafea.
— Presupun că e vorba despre renaștere, într-un fel. Toți mor, apoi mor din nou, și totul din jurul lor se schimbă mereu.
