Lumea se schimbă, limba se schimbă, dar ei sunt aceiași, cu aceleași suflete. Se repetă la infinit.
Am dat din cap neliniștită.
— Poate că „se repetă” nu-i formularea corectă.
Aizawa a tăcut un pic, ca și cum ar fi cugetat la asta, apoi s-a uitat la mine cu ochii mari, ca și cum i-ar fi venit în minte ceva important.
— Voiam să spun că poți vedea asta ca renaștere, pentru că se tot întâmplă, însă lucrurile cu siguranță progresează, în linie dreaptă. Văzând că tăceam, neștiind ce să zic, a ridicat din umeri și și-a luat vorba înapoi: Îmi pare rău, nu-mi găsesc cuvintele. În orice caz, chiar mi-a plăcut.
— Ai zis că n-ai citit multe romane. Sunt surprinsă.
— Mă interesează foarte mult. Doar că nu știu prea multe despre ele. Totuși, mă întreb cum ar fi să scrii o poveste…
— Adică să scrii tu însuți?
— Eu? a râs. Nu, mulțumesc. Însă tata scria. Tot timpul.
— Tatăl tău?
— Da. Cel care m-a crescut. Nu își câștiga pâinea din asta.
Cred că o făcea doar de plăcere. A murit acum câțiva ani.
— Câți ani avea?
— Cincizeci și patru. Prea tânăr ca să moară. A făcut un infarct. Pe atunci aveam cincisprezece ani și încă nu știam că
nu este tatăl meu biologic. În general, cei născuți prin concepere cu donator află adevărul fie când părinții divorțează, fie când unul din ei moare. Totuși, în cazul meu au mai trecut cincisprezece ani. Nimeni nu mi-a spus până la treizeci de ani.
— Absolut nimic?
— Nu. Poate că ți-am spus deja, dar rudele mele se află în Tochigi. Sunt o mare pacoste. Presupun că reprezintă ceea ce se numește o familie veche. Bunicul a murit când eram copil.
După aceea, bunica a preluat conducerea. Ea a fost cea care mi-a spus că tata nu era de fapt tatăl meu.
— Din senin? am întrebat. Când aveai treizeci de ani?
— Așa-i, a oftat el. Timp de câțiva ani după moartea tatălui meu, până să merg la facultate la Tokyo, am locuit toți trei împreună la Tochigi. Bunica, mama și eu. Când am plecat de acasă au rămas doar ele două. Bunica a fost întotdeauna încăpățânată, nici nu poți să-ți închipui cât de mult. Ştiam că
n-avea să-i fie ușor mamei mele, dar părea inevitabil. Apoi, cam pe când am terminat facultatea și mi-am luat diploma,
mama a zis că nu mai suportă. Nu mai putea să locuiască
împreună cu bunica. A început să spună că vrea să plece din Tochigi și să se mute la Tokyo.
— Să se mute la Tokyo și să locuiți împreună?
— Păi, nu tocmai. Doar că avea nevoie să scape de bunica.
Mi-a povestit ce pătimea zilnic. Chiar nu mai putea să rabde.
A zis că, dacă o mai ținea așa, avea să-și piardă mințile și să
moară. S-a dus la bunica și i-a spus că voia să plece. Atunci bunicii i-a sărit țandăra. Jumătate din averea bunicului îi aparținea deja mamei, care urma să moștenească într-un târziu și restul. După mintea bunicii, mama trebuia să stea cuminte, să vadă de casă și s-o îngrijească la bătrânețe. Era ceva de la sine înțeles.
— Așa, așa.
— Acei bani au fost, de asemenea, motivul pentru care am putut să urmez o facultate particulară de medicină, a continuat Aizawa. Totuși, m-am gândit că bunăstarea mintală
a mamei mele era mai importantă ca orice, așa că i-am sugerat să ia în calcul renunțarea la ce mai rămânea din moștenire.
Însă mama avea propriile păreri în această privință. Din punctul său de vedere, făcuse totul pentru acea familie timp de cincisprezece ani după moartea soțului. Credea că banii i se cuvin. Lucrurile de genul ăsta nu-s niciodată simple.
Aizawa și-a terminat cafeaua și s-a uitat pe fereastră. L-am întrebat dacă mai voia una. A încuviințat din cap. Când a venit chelnerița, a umplut amândouă ceștile.
— Sunt sigură că mama ta are motivele ei, am zis.
El a aprobat printr-un gest hotărât.
— Bunica era foarte irascibilă. În esență, avea accese de furie ca un țânc. Nu era niciodată ușor pentru cei din jurul ei…
Din câte îmi amintesc, nici eu n-am știut niciodată cum trebuie să mă port cu ea.
— Ți-era frică de ea?
— Nu știu dacă-mi era frică. În copilărie presupun că da.
Putea fi înspăimântătoare. Când eram singur cu ea, întotdeauna deveneam neliniștit. Niciodată nu-și lăsa garda jos.
