— Așa e, a zâmbit și Aizawa. Nu mi-am dat seama niciodată
ce scria el în toți acei ani…
— N-ai reușit să citești?
— N-am găsit carnetele. Mi le-a arătat o dată, a zis: „Iată
romanul pe care îl scriu”. N-am cuvinte să-ți spun cât de mult m-am străduit să le găsesc după moartea lui. N-au apărut niciodată. Încă nu sunt sigur că scria cu adevărat un roman, dar știu că-i plăcea să citească și să scrie povești. Presupun că, la un anumit nivel, de aceea mă interesează atât de mult mecanismul scrierii unui roman. Mă rog, știu că ești romancieră, dar n-ar fi trebuit să tot vorbesc despre tata. Îmi pare rău.
— Nu, nu mă deranjează deloc, i-am spus. Așadar, te-ai întors acasă la mama ta când ai plecat din parc?
— Da, a zis el după o pauză. Nu puteam să șed la nesfârșit pe bancă. Pe deasupra, voiam să aud ce avea ea de spus. Când am ajuns acolo, se uita la televizor. M-am așezat lângă perete și am făcut la fel. Ne-am uitat la televizor fără să scoatem un cuvânt. În cele din urmă am început să vorbesc despre Tochigi.
Despre faptul că pomii fructiferi crescuseră prea mult, despre bunica, despre toate rudele de acolo, oameni pe care nu-i mai văzusem niciodată. La început, mama a tăcut, mărginindu-se să asculte, apoi a zis: „Bunica ta m-a pus s-o fac”.
— Să folosească un donator de spermă? l-am întrebat.
— Da. Presupun că părinții mei erau căsătoriți de câțiva ani, și mama tot nu rămânea însărcinată. Bunica o chinuia mereu cu asta. A fost cu mult timp în urmă, dar lucrurile astea
nu s-au schimbat cu adevărat. Totuși, pe atunci nu putea fi vorba despre sterilitatea masculină. Când un cuplu nu avea copii, întotdeauna era din vina femeii, oricum ar fi fost. Așa gândea toată lumea. Ani în șir mama a trebuit să suporte o grămadă de insulte. Toți ziceau că era stearpă. Apoi, la un moment dat, bunica s-a dus la ea și i-a zis: „Înainte să fie prea târziu, trebuie să te duci la Tokyo la un specialist. Dacă
într-adevăr nu poți avea copii, atunci nu mai rămâne decât divorțul”. Așa că mama a sunat la spital și i-au spus să vină
cu soțul, ca să poată fi examinați amândoi. Şi asta au făcut.
Ceea ce au descoperit medicii a fost că tata, sau feciorul bunicii mele, nu avea nici un spermatozoid.
— Şi ce-a zis bunica ta?
— Ce putea să spună? Presupun că în primele clipe a amuțit. Apoi a început să urle că trebuie să fie o greșeală. I-a pus să meargă la alți specialiști. Ei s-au conformat, însă
rezultatele au fost aceleași. I-a cerut mamei să nu pomenească
nimănui despre asta. Bunicii mei aveau tot soiul de relații cu oameni de afaceri și politicieni, în virtutea faptului că-i sprijineau financiar, așa că bunica trebuie să fi tras niște sfori ca să-i ducă la spitalul universitar unde se făceau cercetări despre conceperea cu donator. Părinții mei au mers cam un an la spital, iar la un moment dat mama a rămas însărcinată.
După asta au trecut la maternitatea locală. Curând, bunica o plimba pe mama în vizită pe la neamuri, asigurându-se că-i vedeau burta. Peste câteva luni m-a născut pe mine.
Atunci, în discuția cu mama, a fost prima dată când am auzit de conceperea cu donator. Când eram în parc nu-mi putusem imagina decât că mă făcuse cu altul sau că fusesem adoptat. Cu alte cuvinte, presupusesem că tata era pe undeva și mama îi cunoștea identitatea. Dacă aș fi vrut să-l întâlnesc, probabil că aș fi putut, a spus Aizawa. Dar nu așa stăteau lucrurile. Nimeni nu știa cine este tatăl meu. Era ca și când n-ar fi existat. Nu știu cum să zic. Am început să mă gândesc că jumătate din mine… nu e uman. Știu că am fost conceput dintr-un ovul și un spermatozoid, la fel ca oricine, însă
jumătate din mine este.
A luat în mâna cana de cafea și și-a dat seama că era goală.
La fel era și a mea. Părând un pic neliniștit, m-a întrebat dacă
nu mă deranja această discuție. I-am spus că era în ordine și am propus să mâncăm o prăjitură. Chelnerița ne-a adus meniul cu deserturile. Aizawa și-a îndreptat spatele și s-a uitat la meniu ca și cum ar fi conținut numai ciudățenii; în cele din urmă, după multă chibzuială, a comandat budincă. Eu am cerut o prăjitură.
— Însă ceea ce m-a surprins cel mai tare, a reluat el cu un zâmbet nostalgic, a fost faptul că, după ce mi-a explicat cu atâta dezinvoltură toată procedura, mama mi-a aruncat o privire lungă, de parcă nu pricepea de ce întreb. Sincer, n-am știut ce să-i spun. Aveam impresia că încasasem un pumn în burtă, dar ce m-a uimit cu adevărat a fost atitudinea mamei mele. Această veste era foarte importantă pentru mine, ca să
nu zic mai mult. Adică, fiind scriitoare, ce crezi? Ce-ar putea să fie mai semnificativ decât asta?
— Sunt de acord, i-am spus dând din cap. Cu totul.
— Nu-i așa? Când vezi o astfel de chestie la televizor, o scenă în care i se explică unui copil care îi sunt originile, întotdeauna se desfășoară în același fel, știi? Problema e tratată cu maximă seriozitate. Asta crezusem și eu c-o să se întâmple. Că mama o să-mi explice totul amănunțit, o să
spună cât de rău îi pare că mi-a ascuns asta atâta timp și o să
izbucnească în lacrimi, cerându-mi iertare. Îmi închipuiam că
așa ar fi fost normal. Însă ea s-a purtat ca și cum nici măcar n-ar fi știut de ce purtam această discuție. Nu găsesc cuvinte să-ți spun ce am simțit. Lumea mea se învârtea. Eram furios.
Am întrebat-o: „Ai idee ce spui? Îți dai seama ce-mi faci?” Mi-a răspuns: „Te-ai născut perfect sănătos, cu tot ce îți trebuia.
Ce-ai fi vrut mai mult?” Am rămas prostit. „Ce-ai fi vrut?”
După o vreme am izbutit să zic: „Să știu cine e tatăl meu, asta aș fi vrut”. Vocea îmi tremura. Ea părea să nu priceapă nici în ruptul capului. Asta mă neliniștea. Era ca și cum ar fi fost acolo, dar nu era. Ca un miraj. A spus: „Oricum, ce este un tată?” N-am știut ce să-i răspund, așa că n-am zis nimic. Nici ea n-a zis nimic. Cineva cânta la televizor. Era singurul sunet din cameră, revărsându-se din ecran pe podea. Uitându-mă la ecran, aproape că am uitat unde eram. În camera jalnică,
închiriată, a mamei. Cât timp am stat acolo uitându-ne la televizor? Într-un târziu, mama a murmurat: „Cui îi pasă cine este tatăl tău?” N-am spus nimic. A mai trecut un timp, apoi s-a răsucit să mă privească în ochi și a adăugat: „Ești al meu.
Eu te-am purtat în pântec nouă luni. De aici provii. Asta-i tot.
Ce altceva mai contează?”
Aizawa a amuțit. În tăcere, mi-am coborât privirea spre ceștile de cafea, șervețelele de hârtie, paharele de apă aproape golite. Cafeneaua era la fel de ticsită ca atunci când sosiserăm.
La masa de alături, o femeie cu pulover roșu era cufundată în studiu, cu dicționarul electronic în mână. Mi-am imaginat că
învăța o limbă străină, dar erau greu de spus care. Cana ei de ceramică era pe marginea mesei, singurul spațiu care nu era ocupat de cărți, și părea că cea mai ușoară împingere ar fi putut s-o facă să se spargă pe podea, numai că femeii nu părea să-i pese.
