— Păi, încă n-am ajuns acolo, a râs Aizawa. Lucrez și la o bază de date cu studenții de la acea universitate anume care au donat spermă în perioada respectivă.
— Şi toată lumea cooperează?
— Impresia este că lucrurile se mișcă lent în direcția cea bună, dar n-aș zice că oamenii cooperează. Sunt convinși că, dacă obținem dreptul de a ști, donatorii vor dispărea. Şi asta este o problemă, în condițiile declinului demografic de care suferă țara. De ce să înrăutățești lucrurile? Uneori mă întreb ce mă străduiesc să obțin. Aizawa s-a uitat pe fereastră
gânditor; peste câteva clipe a continuat: Viața a devenit tare complicată pentru mine de când am descoperit adevărul.
Sigur, nu că totul ar fi fost simplu înainte. Dar lucrurile s-au schimbat. Acela a fost momentul în care mi-am părăsit serviciul…
— Oh.
— N-are importanță ce fac. Niciodată nu pare real, a oftat Aizawa. Pare. că sunt doar pe jumătate acolo. Chiar nu știu cum să formulez. Presupun că e un clișeu, dar, sincer, mă simt împotmolit, trăind într-un coșmar. Asta e impresia. O parte din mine simte că singura modalitate de a ajunge înapoi pe calea cea bună ar fi să-mi cunosc tatăl biologic. Însă nici măcar nu știu dacă mai e în viață. Am făcut tot ce am putut ca să-l găsesc, dar acum știu că probabil asta n-o să se întâmple niciodată.
— A reușit vreunul de la „Copiii Donatorilor” să-și găsească
părintele?
— Nu știu. Procedura a fost complet anonimă. Universi-
tatea susține că a distrus dosarele. Şi chiar dacă n-ar fi făcut-o, mă îndoiesc că ei dețin răspunsul.
Când ne-am terminat cafelele Aizawa s-a răsucit spre fereastră cu ochii mijiți. Privindu-i profilul, m-am simțit ca și cum aș fi fost judecată. Ştiam că nu era vorba despre mine, dar nu mă puteam împiedica să mă simt învinovățită pentru ceea ce îmi doream.
Mi-am amintit de interviul lui Aizawa pe care-l citisem.
Cam 1,80 m, destul de înalt. Pleoape simple. Bun alergător de când era mic. „Dacă mă poate ajuta cineva, dacă ceva din toate astea sună cunoscut” – cererea de ajutor îmi rămăsese înfiptă
în minte. De câte ori mă gândeam la ea, mă simțeam copleșită.
Faptul că ședeam aici împreună cu persoana care scrisese acele cuvinte îmi părea tare ciudat.
Aizawa a plătit pentru amândoi. I-am mulțumit pentru prăjitură și cafea, ceea ce l-a făcut să zâmbească. Pe drumul înapoi spre stație am vorbit despre tot felul de lucruri. Când l-am întrebat cum e să ai părul așa de drept, a părut surprins.
A mărturisit că uneori era îngrijorat că i se rărește, însă nu s-a gândit niciodată la calitatea părului său. L-am întrebat dacă a văzut vreodată de aproape un creier omenesc. A răspuns că
da, firește. Fusese cu multă vreme în urmă, la facultatea de medicină, dar își amintea totul.
Când am ajuns la scările ce duceau în stație, Aizawa mi-a mulțumit.
— Asta mi-a adus aminte cât de mult îmi plăcea să
vorbesc, a zis. Nu-mi mai tăcea gura!
— A fost distractiv – sper că nu sună prea ciudat. Totuși, m-am simțit grozav.
— E așa de ușor de vorbit cu tine. Poate pentru că suntem de aceeași vârstă, a zis. Sau poate e altceva.
— Toți cei din familia mea au lucrat în baruri, inclusiv eu.
Poate că are de-a face cu asta.
— În baruri?
— Da, la Osaka. Să asculți tot felul de oameni care beau și vorbesc, cunoscuți și străini. Asta era o mare parte a serviciului. Era viața mea.
— Ai fost animatoare?
Aizawa părea uluit.
— Eu? Nu. Eram copil. Spălam vasele. Mama a murit când aveam treisprezece ani. Am lucrat ani de zile în baruri, dar la bucătărie. Am avut tot soiul de slujbe.
Ochii lui Aizawa erau larg deschiși.
— Ai început să muncești din copilărie?
— Îhî.
M-a privit, m-a privit cu adevărat și și-a scuturat capul.
— E culmea! Ți-am povestit viața mea de-a fir a păr, în loc să te fi întrebat de a ta.
Când i-am spus că puteam vorbi despre mine data viitoare, Aizawa a zis că abia aștepta. Şi părea să fie sincer.
— Ținem legătura, mi-a spus. O să fac niște cumpărături înainte să merg acasă.
A arătat în direcția opusă stației, dând de înțeles că locuia în apropiere. Asta m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva stătea în cartier, sau cel puțin nu prea departe, de-a lungul liniei Den’en Toshi, așa că l-am întrebat.
— Locuiesc lângă Gakugeidai 1 , mi-a zis, dar casa lui Yuriko e la numai cincisprezece minute de mers.
