„Copiii Donatorilor”.
După cât se părea, Yuriko îl ajutase să treacă prin una dintre cele mai grele perioade din viața lui. A trebuit să citesc printre rânduri, dar am înțeles că era în altă relație când o cunoscuse pe Yuriko.
Am pomenit faptul că avusesem pe cineva în toți anii de liceu și câțiva ani după aceea – și că era singurul bărbat cu care am fost vreodată. O clipă am șovăit, nesigură dacă nu cumva spusesem mai mult decât trebuia, dar am mers mai departe și i-am dezvăluit motivul despărțirii. I-am spus lui Aizawa că era insuportabil pentru mine să fac dragoste. Că
asta mă întrista cumplit. Că nu mersese bine niciodată, oricât de mult încercasem. Că de atunci nu simțisem niciodată vreo dorință fizică, nu simțisem că-mi lipsea ceva, deși am recunoscut că uneori mă gândeam că probabil sunt nebună. Aizawa mă asculta răbdător. I-am spus că-mi dădusem seama că
voiam să am un copil și că în ultimii doi ani gândul nu-mi
ieșise nici o clipă din minte, în condițiile în care n-aveam un partener, eram incapabilă de raporturi sexuale și nu mă
simțeam nici pe departe calificată, nici din punct de vedere financiar, nici altfel, să fiu părinte.
— Când spui că vrei să ai un copil, ce anume cauți? m-a întrebat el. Ai dorința să crești un copil? Să naști? Să rămâi însărcinată?
— M-am tot gândit la asta, am recunoscut. M-am gândit mult. Cred că sunt toate la un loc. Cel mai bun fel în care pot s-o spun este că vreau să-l cunosc pe el, pe acest copil, oricine ar fi…
— Să-l cunoști. a repetat el solemn.
M-am gândit la ce spusesem, însă n-am putut să explic mai bine. Ce mă făcea să vreau să cunosc această persoană?
Ce credeam că înseamnă să ai un copil, sau ca acest copil să
mă aibă pe mine ca mamă? Pe cine, sau, mai exact, ce așteptam? Ştiam că n-avea nici un sens, dar făceam tot ce puteam ca să înșir vorbele și să transmit faptul că întâlnirea cu această persoană, oricine s-o nimeri să fie, era absolut crucială pentru mine.
I-am spus lui Aizawa că încercasem să mă înscriu la Velkommen, banca de spermă daneză, dar probabil făcusem vreo greșeală la înregistrare, pentru că nu primisem nici un răspuns de la ei, deși încercasem de mai multe ori. Având în vedere vârsta mea, mă întrebam dacă nu era momentul să mă
gândesc la congelarea ovulelor. Capul mi-era plin de întrebări despre viitor la care eram periculos de nepregătită să răspund.
Nu-mi pot imagina cum arătam, turuind despre situația mea în vreme ce îmi tamponam gura cu oshibori – însă Aizawa m-a ascultat până la capăt, dând din cap în timp ce vorbeam.
— Prima dată când am fost de față la moartea unui pacient, a spus în cele din urmă. Eram la hematologie. În rezidențiat. O chema Noriko. Avea leucemie. Doar douăzeci de ani. Era un copil plin de viață, o adevărată luptătoare. Își iubea mama. Când se simțea bine, povesteam câte-n lună și-n stele.
Era în clubul de teatru încă din școala medie. Când era la liceu au câștigat locul al doilea la un concurs național. Într-o bună
zi avea de gând să scrie piese de teatru. Țin minte că-mi
spunea zâmbind: „Îmi zburdă prin cap atâtea idei, c-o să-mi trebuiască vreo treizeci de ani ca să le aduc pe toate pe lume”.
Era o fată isteață, cu multă personalitate. Când a primit un transplant de măduvă a avut o reacție negativă gravă, așa că a trebuit s-o racordăm la un aparat respirator. I-am dat un sedativ ca s-o ajutăm să adoarmă și am intubat-o. Înainte să-i administrez sedativul am zis: „Acum o să dormi un pic. Ne vedem curând, bine?” Ea a zis: „Da, ne vedem curând”. Şi asta a fost.
— Așa, pur și simplu?
— Da, a oftat Aizawa. Mai târziu am văzut-o pe mama ei.
La spital. A spus că Noriko știa ce urma să se întâmple și era puternică, dar apoi m-a întrebat: „Ce să fac cu ovulele ei?”
— Ovulele ei?
— Uneori, când tinerii urmează să facă radioterapie sau chimioterapie, își congelează sperma sau ovulele, ca să le poată folosi mai târziu. Ca să nu piardă posibilitatea de a avea copii după ce se vindecă. Noriko o făcuse. Dar apoi a murit, lăsând în urmă doar ovulele. Nu-mi pot închipui cât de greu era pentru mama ei. Acea femeie era o persoană extrem de politicoasă. Le-a mulțumit tuturor medicilor și asistentelor, dar când am rămas doar noi doi a început să plângă și mi-a spus: „Poate că, dacă aș folosi acele ovule, aș putea s-o recapăt pe Noriko”.
Rămăsesem fără cuvinte.
— Mi-a spus că știa că Noriko e moartă, că a suferit atât de mult, vomitând până ce n-a mai rămas nimic, și că, oricât de mult a vrut ea să facă ceva, orice, ca să-i ușureze povara, știa că n-ar fi putut să facă absolut nimic. Dar acum se terminase, gata cu suferința, ceea ce era bine, de vreme ce fusese iadul pe pământ pentru biata fată. Şi totuși, îi era greu să creadă că n-o s-o mai vadă niciodată pe Noriko. Printre lacrimi, m-a întrebat: „Ce pot să fac ca s-o recapăt pe Noriko?
Poate că, dacă îi folosesc ovulele, aș putea să am altă Noriko”.
N-am fost în stare să-i dau un răspuns, a încheiat Aizawa dând încetișor drumul aerului din piept. Nu știu de ce, dar ce mi-ai spus mi-a amintit de Noriko.
Schimbul de mesaje cu Aizawa și întâlnirile periodice cu el au devenit o parte importantă a vieții mele.
Mi-a povestit despre clinicile la care a lucrat și despre faptul că întotdeauna când pleca de acasă seara avea la el un set de documente pentru certificatul de deces. Că tatăl care-l crescuse cânta minunat la pian și și-a dat toată silința să-l învețe, dar el niciodată n-a prins gustul. Mi-a povestit totul despre cele două accidente de taxi pe care le-a avut și că din punctul lui de vedere înălțimea peste medie poate să fie o binecuvântare sau un blestem, pentru el cea de-a doua variantă, probabil. I-am spus mai multe despre mine. Despre Komi și Makiko, tot felul de povești despre orașul meu de baștină. Am mâncat la un restaurant yakitori și am băut bere.
Uneori ne întâlneam la o cafea. O dată ne-am întâlnit lângă
Gara Tokyo ca să mergem la o expoziție cu picturile celor din gruparea Les Nabis, după ce Aizawa a ieșit dintr-o tură de noapte. Îmi amintesc că după aceea ne-am întrebat unul pe altul care tablou ne-a plăcut cel mai mult și am râs când am zis amândoi Mingea lui Felix Vallotton.
Primăvara își țesea vrăjile. Cireșii au înflorit peste noapte, deschizându-se spre întunericul albastru al orașului. Zile întregi și-au scuturat petalele, ca și cum le trăgea în jos pământul. Am aflat tot mai multe despre Aizawa. Mă gândeam la el când lucram, când mă duceam la supermarket, când mă
pierdeam în toate formele pe care le vedeam în fața ochilor noaptea.
Cu timpul, mi-am dat seama ce simțeam pentru el. Un semn din partea lui îmi transforma toată ziua. Dacă citeam ceva sau vedeam vreun clip drăguț cu animale, voiam să-l vadă
și el. Îmi imaginam că ascultăm împreună cântecele mele preferate. Voiam să vorbim despre cărțile noastre preferate și să ne împărtășim cu adevărat gândurile despre lume. Însă, după ce mă ambalam cu toate gândurile astea fericite, vedeam imaginea unui bărbat întors cu spatele la mine, cu fața spre o lume care ar fi putut la fel de bine să fie goală.
Aizawa mi-a mărturisit că nici măcar nu era sigur ce anume îl făcuse să vrea să-și cunoască tatăl biologic. Poate pentru că știa că n-o să reușească niciodată? Ce înseamnă de
fapt să „cunoști” pe cineva? Nu prea știam cum aș fi putut să-i împac mintea neliniștită, dar voiam să fiu alături de el.
