Şi totuși nu puteam uita nici o clipă cât de nepotrivit era acest sentiment. Aizawa era cu Yuriko, iar istoriile lor complicate și trauma îi legaseră într-un fel pe care nu l-aș fi putut niciodată pricepe. Simplul gând la toată suferința fizică
și psihică prin care trecuseră era prea greu de suportat pentru mine. Mă lăsa neajutorată, copleșită.
Ce simțeam pentru Aizawa nu schimba lucrurile. Sentimentele mele erau personale, o slăbiciune, o fantezie. Eram singură și foarte conștientă că voi rămâne singură – dar când m-am îndemnat să fac tot posibilul și să realizez ceva, m-am simțit ca și cum aș fi stat într-o întindere fără hotare, părăsită
și singură, fără nici un vis de urmărit.
Oricât de mult îmi plăcea să primesc vești de la Aizawa, întotdeauna mă simțeam puțin mai singură după ce vorbeam.
Romanul meu nu se întrupa și pace. Scriam în continuare în reviste și uneori mi se cerea să fac câte o lucrare izolată, dar am început să intru din când în când pe pagina vechii mele agenții de recrutare. Primăvara a venit și s-a dus, ca atunci când cineva deschide ușa unei încăperi goale și o trântește la loc.
La începutul lui aprilie mi-am dat seama că primisem două
e-mailuri de la un bărbat care își zicea Onda.
„Îți mulțumesc foarte mult pentru interesul arătat donării directe. Am răspuns acum câteva luni cererii tale, dar încă
n-am primit nici un mesaj de la tine. Te rog, dă-mi de știre dacă pot face ceva ca să te ajut”.
Mi-au trebuit câteva secunde ca să-mi dau seama ce citeam, dar apoi totul mi-a revenit brusc în memorie. Uitasem complet de e-mailul pe care i-l trimisesem cu un an în urmă
unui blogger care făcea ceea ce el numea „donări directe”.
Întrucât nu mă așteptasem la un răspuns și nici măcar nu eram sigură că mă interesa cu adevărat, nu intrasem pe adresa de e-mail creată anume pentru asta.
A reieșit că tipul ăsta, Onda, îmi răspunsese o dată în decembrie și încercase din nou la sfârșitul lui februarie. Al
doilea mesaj era, în esență, la fel ca primul, dar nu identic. Era evident că petrecuse destul de mult timp ca să le compună pe amândouă. Începând cu o declarație bine întocmită despre ce anume îl făcuse să-și doneze sperma, Onda continua cu un scurt text, scris limpede, despre ceea ce învățase din perioada în care a fost donator voluntar la o bancă de spermă.
Explica diferitele metode de donare, împreună cu ratele lor de succes, și-și prezenta restricțiile personale – de exemplu, refuza să lucreze cu fumătoare și spunea că va trebui să avem o discuție, ca să se asigure că eram pregătită fizic și emoțional să-i ofer copilului creșterea pe care o merită. Adăuga că, deși, ca standard, donațiile sale erau anonime, avea să-mi dea rezultatele analizelor pentru gama completă de boli infecțioase, iar dacă aveam nevoie de verificări în privința bolilor cu transmitere sexuală putea să furnizeze pe loc probe de sânge și urină, cu condiția să mă ocup eu de analize. În plus, la o dată ulterioară puteam face schimb de oricât de puține sau multe informații doream despre datele noastre de contact. Pe moment, mă informa că împlinise patruzeci de ani, locuia în Tokyo și avea un copil. Avea 1,70 m și 65 de kilograme. Sângele său era din grupa A pozitiv. Anexa la e-mail rezultatele celor mai recente analize. În încheiere își exprima susținerea față de o înțelegere mai profundă a femeilor care aleg această cale spre maternitate, își declara respectul profund față de toate femeile care au făcut această alegere și-și repeta angajamentul de a le ajuta pe cele care doresc copii să-și găsească fericirea cât mai curând cu putință.
Am mai recitit mesajul de trei ori. De vreme ce era un răspuns, ar fi trebuit să se înțeleagă de la sine că mi-era destinat, dar eram uluită de-a binelea. „Acest e-mail este pentru mine și nimeni altcineva!” nu conteneam să-mi spun.
Nu-mi venea să cred. Erau și alte lucruri surprinzătoare. De exemplu, stilul lucid al scriiturii. Îl alesesem dintre nenumăratele site-uri pentru că părea să fie opțiunea cea mai sigură –
dar făcea procedura să pară atât de simplă! Însă ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost faptul că ideea începea să mă
atragă.
În următoarele zile mi-am imaginat întâlnirea cu Onda.
N-am încercat să-i vizualizez înfățișarea sau comportamentul, ci mai curând locul în care ne-am fi întâlnit și lucrurile despre care am fi discutat. De câte ori vedeam în minte acea întâlnire, era însoțită de cuvintele pentru mine și nimeni altcineva. Dar întotdeauna ajungeam să mă gândesc la Aizawa. Dând din cap, zâmbind, ascultând ce aveam de spus. O vedeam pe Yuriko șezând tăcută lângă el, mărginindu-se să mă privească.
Atunci când se uita la mine în acest fel, simțeam o gheară
încleștându-mi pieptul. Îmi scuturam capul încercând să-i alung din minte. Pentru mine și nimeni altcineva. Făceam asta singură.
Rika m-a sunat după șiragul de sărbători din mai.
O lăsase pe Kura cu bunica timp de o săptămână ca să se poată concentra asupra muncii. La sfârșit, a zis că nu mai știa dacă ea se uita la monitor sau monitorul se uita la ea.
M-a întrebat dacă făcusem ceva special și i-am spus că
săptămâna mea fusese foarte asemănătoare cu a ei. Apoi am început să vorbim despre faptul că trecuse prea mult de la ultima noastră întâlnire. A zis că trebuia să merg pe la ea la cină, așa că am stabilit la iuțeală data. De vreme ce nici una dintre noi n-o mai văzuse de o vreme pe Sengawa, Rika a propus să ne întâlnim toate trei. „Sunt o bucătăreasă
groaznică, dar o să mă descurc cumva. Lasă asta în seama mea. Adu doar ce vrei să bei”. Am mai vorbit zece minute înainte să închidem.
Așadar, ne-am întâlnit la cină într-o duminică din mai. Era așa de cald, încât ai fi zis că venise deja vara. Transpirând în bucătărie, am pregătit niște dashimaki tamago1 și salată cu harusame2 și le-am pus în caserole de la magazinul în care fiecare articol era o sută de yeni. După ce am ajuns în Midorigaoka, unde locuia Rika, m-am oprit la FamilyMart de lângă stație să iau un bax cu șase beri și o pungă cu fâșii de pastramă.
1 Omletă rulată cu dashi – supă concentrată de alge și pește.
2 Tăiței transparenți făcuți din amidon și apă.
Apartamentul ei era la al doilea nivel al unei clădiri vechi cu patru etaje. Presupun că locuința splendidă a Sengawei îmi influențase așteptările. Îmi închipuiam că locuința Rikăi era tot într-o clădire suplă și neagră ca smoala precum acelea pe care le vezi în reclamele imobiliare, sau poate chiar o casă
separată, dar am știut că mă înșelasem de îndată ce am dat cu ochii de ea. Era din cărămidă cafenie, veche, cu tocuri de ferestre și pervazuri de beton care văzuseră și zile mai bune.
Blocul de locuințe tipic. Înăuntru, lângă cutiile de scrisori, era un coș de gunoi uriaș, din sârmă, mai mult de jumătate plin cu maculatură aruncată de locatari. Am găsit interfonul lângă
ușa automată și am tastat numărul apartamentului Rikăi.
Peste câteva secunde i-am auzit vocea: „Intră!” Ușa s-a deschis și am intrat.
— Ia uite! a făcut ea entuziasmată când i-am arătat ce adusesem. Dashimaki tamago. Osaka get beget. Trebuie să fie dashi. Cu cât îmbătrânesc, cu atât e mai clar. Trebuie să fie savuros. Nu cred că trupul meu mai poate face față dulciurilor.
— Ştiu ce zici, am râs. Zahărul mi se urcă direct la cap.
Ne-am dus la bucătărie și am pus berea în frigider. Pe masa rotundă erau o oală plină cu curry verde, un castron cu salată
