— Yuriko de la simpozion?
— Da, Yuriko Zen.
Aizawa a zis că ea îl adusese la „Copiii Donatorilor” și că
aveau o relație de vreo trei ani.
— Data viitoare când ne vedem va trebui să-mi spui mai multe despre tine.
Și-a fluturat mâna în semn de rămas-bun și a traversat intersecția.
1 Stația de tren Gakugei-daigaku.
14. NU-ȚI ARĂTA EMOȚIILE
Yuriko Zen s-a născut la Tokyo în 1980, dar n-a aflat că
este copilul unui donator decât la douăzeci și cinci de ani. S-a dovedit că și ei i-a fost luat un interviu în Jumătate de vis, dar sub pseudonim. Aizawa mi-a spus mai multe despre ea.
Părinții ei nu s-au înțeles bine niciodată. De când se știa, casa era un loc în care trebuia să umbli ca pe ouă. Mama se plângea tot timpul de tată, care în cele din urmă și-a găsit alt loc în care să stea. Mama lui Yuriko lucra la un restaurant în schimbul de noapte. În majoritatea acelor nopți, de fetiță avea grijă bunica. În unele nopți, tatăl hotăra să vină acasă. A agresat-o sexual, însă Yuriko n-a spus nimănui. Interviul nu intra în amănunte.
Când avea doisprezece ani, părinții au divorțat. Yuriko i-a fost dată în custodie mamei și nu și-a mai văzut deloc tatăl, însă pe la douăzeci și cinci de ani a aflat că el era pe moarte, după o lungă bătălie cu cancerul. Rude despre care ea nu știuse nimic au căutat-o ca să-i spună părerea lor. „Chiar dacă
părinții tăi sunt despărțiți, ești singura lui fiică. Du-te să-l vezi înainte să moară”. Yuriko nu-și dorea deloc să-l vadă. Nici de mamă nu era prea apropiată – și s-a mutat în alt apartament de îndată ce a absolvit liceul –, dar tot a simțit că era de datoria ei s-o anunțe cu privire la starea gravă a tatălui. „Nu-ți face griji, a pufnit mama. Bărbatul ăla n-are nimic de-a face cu noi.
Nu mi-am dorit niciodată copii, dar când ticălosul a aflat că e steril și-a pierdut mințile și a zis că trebuie să găsim o cale, așa încât să nu știe nimeni. Sperma a venit de la spital. Habar n-am cine-i tatăl tău”.
La fel ca mulți alți copii ai donatorilor, Yuriko a fost sfâșiată
de veste, s-a prăbușit într-o prăpastie fără fund. Dintr-odată, o grămadă de evenimente dubioase din trecut își aflau explicația. Sub ochii ei, micul punct de sprijin în viață pe care-l avea se năruise. Cu toate acestea, a spus ea în interviu, cel puțin avea consolarea să știe că bărbatul care o agresase nu era tatăl său adevărat.
Am închis cartea și am pus-o pe piept. Cu ochii ațintiți la petele de pe tavan, m-am gândit la Yuriko. Subțire și albă. Cu pistrui pe nas și pe pielea de sub ochi. Interviul nu oferea explicații amănunțite, și nu era treaba mea să umplu golurile, dar se încrețea pielea pe mine când îmi imaginam cât de mult suferise Yuriko, un copil care n-avea cui să-i ceară ajutor, din cauza acelui nemernic. Bărbatul despre care i se spusese că
era tatăl ei. Mi-o imaginam în felul în care o văzusem în hol.
Felul în care mă privise când spusesem că luam în calcul conceperea cu donator, faptul că nu făcuse nici un comentariu. M-am ridicat, am pus cartea deoparte și m-am rezemat de fotoliul-puf.
Martie se sfârșea. Aizawa și cu mine ne scriam de-acum tot timpul pe e-mail. Sâmbătă, cu o săptămână în urmă, ne întâlniserăm la cină. Am spus că ar fi fost o idee să mâncăm pește și el a zis că știa locul potrivit, care s-a dovedit a fi restaurantul izakaya în care mă dusese Rie de Crăciun. Când am spus că mai fusesem acolo, mi-a zis că și el fusese de câteva ori cu Yuriko.
Am vorbit despre viețile noastre. Aizawa avea tot felul de întrebări despre munca mea, dar i-am mărturisit că romanul la care lucram de doi ani era o porcărie. Stilul și structura erau cu totul greșite. Pierdusem din vedere ceea ce mă împinsese să-l scriu, de fapt. Mă împotmolisem, și poate că trebuia să
renunț câtă vreme mai aveam un viitor și să scriu cu totul altă
carte.
— Să te concentrezi pe același lucru, atâta vreme, a spus el gânditor.
— Doctorii nu fac asta tot timpul? l-am întrebat. Nu ai pacienți care sunt în spital ani întregi?
— Ba da. Unii doctori chiar spun că acelea sunt relațiile care îi fac să meargă mai departe. În ce mă privește, nu cred că sunt făcut pentru asta.
— Păi, aș zice că dacă nu lucrezi într-un singur loc nu vezi același grup de pacienți, nu?
— Acum mult timp, când am început ca medic generalist, eram îngrozitor de crispat. Simțeam genul ăsta de răspundere
pe care n-o mai avusesem niciodată. Însă atunci când starea cuiva se ameliora, nu pot să-ți spun cât de fericit eram.
— Îți amintești de primul tău pacient?
— Sigur că da. Avea Parkinson. Locuia deja într-o casă de bătrâni și ajunsese la spital cu pneumonie de aspirație. Însă
era puternic. A făcut tot ce a putut ca să iasă la liman. E ciudat că privesc înapoi la asta cu atâta duioșie, dar m-a făcut să simt că mi-am ales corect profesia.
— Cu ce se ocupă Yuriko?
— Lucrează la o firmă de asigurări. Dar pe contract. În esență, suntem amândoi profesioniști independenți. Aizawa a adăugat că, indiferent unde ajungeau cu relația lor, hotărâseră
deja să nu aibă copii. Am citit un interviu pe care l-a dat unui ziar, mi-a spus. Așa ne-am cunoscut.
— Un interviu despre conceperea cu donator?
— Exact. Era anonim, deoarece în acel moment ea participa deja la întruniri și seminare. Dar, tocmai când mă
simțeam pierdut, am dat de acel articol. Nu auzisem niciodată
de conceperea cu donator și, cumva, nu știam că inseminarea artificială există. Așa că m-am hotărât să mă adresez ziarului.
Până la urmă am devenit un cuplu, și atunci mi-a spus de
