de pui, un platou cu șuncă și brânzeturi și un platou cu sashimi de ton. Am pus salata cu harusame pe o farfurie și am așezat-o printre celelalte feluri. Rika a luat bere din frigider și ne-am așezat la masă cu două pahare ca să ciocnim.
— Ia stai. Tu ai făcut toate astea?
— Nici vorbă. Totul e de la Magazinul Universal Tokyu. În afară de naan 1 și de curry. Alea sunt de la restaurantul indian de alături. Şi mai vine ceva. O să fie gata în curând.
Apartamentul Rikăi nu era strâmt, dar nici prea spațios.
Cum spuneam, o locuință tipică de la bloc. În afară de masa din bucătărie, pe care era doar mâncarea, fiecare suprafață
plană, de la măsuța televizorului până la rafturile de deasupra aragazului, era acoperită cu hârtii, jucărioare, albume de artă,
1 Lipie specifică bucătăriei asiatice.
șosete rătăcite și creioane colorate. Pe jumătate din canapeaua din living erau teancuri de rufe spălate care așteptau să fie împăturite. După cum arăta casa, fie că Rika nu se pricepea la curățenie, fie că pur și simplu nu se sinchisea. Oricum, nu era genul de persoană care să-și bată capul cu decorațiunile interioare. În acest sens, apartamentul ei semăna cu al meu mai mult decât al Sengawei. De-abia intrasem pe ușă, dar mă
simțeam ca acasă. Pereții erau împodobiți cu obiecte și desene pe care le-ar fi putut face doar un copil și cu un bilet pe care scria „TE IUBESC, MAMI”.
— E dezordine, știu, a râs Rika. În birou e cel mai rău.
Când lucrez, mă tem tot timpul că teancurile se vor nărui în jurul meu.
— Mi se pare drăguț, am zis.
— O dezordine ca asta nu se produce de pe o zi pe alta.
Întotdeauna e o coborâre treptată în haos. N-o vezi, cu toate că se petrece chiar sub ochii tăi. Cam așa cum e cu îmbă-trânirea. Cu alte cuvinte, probabil că arată mult mai rău decât cred eu. Dar nu te deranjează, nu?
— Absolut deloc.
— Mai zilele trecute, Kura se juca cu o prietenă de la grădiniță. O copiliță de cinci ani, o dulceață. Kura o place foarte mult, așa că am invitat-o la noi. Totuși, știu că nu pot îngădui nici unei mame să-mi vadă casa când e în halul ăsta.
Nu poți împiedica bârfele să se răspândească. Nu m-aș mai putea arăta la școală, mă înțelegi? Mamele de pe-aici nu glumesc.
— Cele de pe-aici sunt mai dure ca în alte părți?
— Dumnezeule mare, da, a râs ea. Așa că i-am spus Kurei că poate să-și cheme prietena la cină, dar mama ei trebuie s-o lase în fața casei. Mi-am închipuit, știu și eu, că puștimea nu se sinchisește de deranjul din case. Nu vor decât să se joace, nu? Dacă e deranj, s-ar putea chiar să le placă. Așa că fetița a venit. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mâncăm, chiar aici. Am trudit la două bento și apoi: „Poftim, scumpo”. Dar, ce să vezi. Copila se uită lung în jur, mă privește foarte serioasă
și zice: „La mine acasă întotdeauna facem curat înainte să vină
prietenii”. Natsu, îmi venea să mor. Mi-am cerut o mie de
scuze. „Ai dreptate, ai dreptate. Îmi pare tare rău”.
N-am putut să nu râd.
— Oricum, când am zis: „Fiecare familie face lucrurile în felul ei”, ea mi-a replicat: „Știu că te-ai străduit. Nu-ți face griji pentru mine”.
— Apropo, unde-i Kura?
— Doarme în camera cealaltă. E ora de siestă. O s-o trezesc peste puțin timp.
Ne-am mai turnat bere și ne-am pus pe farfurioare câte puțin din diferitele feluri. Sengawa avea de terminat ceva, dar promisese că avea să ajungă pe la asfințit.
— Ei bine! În cinstea sfârșitului încă unei săptămâni, a zis Rika înainte de a sorbi din bere.
— Ai mai invitat-o aici pe Sengawa?
— Sigur că da. Cel puțin de două ori. La început, când a văzut ce dezordine e, face: „Ești scriitoare adevărată, nu?” Data următoare, sau poate cealaltă, m-a întrebat: „Cum poți trăi așa?”
— Nu-i nimic rău într-un pic de deranj, am zis. Dar înainte să vin am fost convinsă că locuiești în cu totul alt gen de spațiu, ceva mai apropiat de locuința Sengawei.
— Nici vorbă. Nu-i de mine. Am crescut într-o casă
părăginită cu patru apartamente. Nu-mi pasă unde locuiesc.
Am tot ce-mi trebuie chiar aici, un loc în care să lucrez, un loc în care Kura și cu mine să dormim, o canapea și o bucătărie.
Ce altceva mi-aș mai dori? E o clădire mai veche, dar este rezistentă la cutremure. În plus, vecinii sunt tare drăguți. Şi apoi e priveliștea pe care o am când șed la birou. Văd copacul acela uriaș de afară. Îl ador.
— Hei, ai fost măritată?
— Nu mult timp.
— Cine era tipul?
— Preda la o facultate.
— Zău? Să nu-mi spui că preda literatura.
