— Ai nimerit-o.
— Trebuie să fi fost greu, am râs.
— Şi-ncă cum! Dar nu asta a fost problema. Ca partener, era complet inutil. Stilurile noastre de viață erau
incompatibile.
— Încă mai trebuie să ai de-a face cu el, nu? Ca tată al Kurei?
— De fapt, nu, a zis Rika. Nu-i pasă de Kura. Nu-i scriu niciodată, el nu-mi scrie niciodată. Nici măcar nu știu unde este acum. Sunt sigură că a plecat din Tokyo.
— Atunci nu-i nici o problemă din partea asta.
— Așa-i. Oricum, nu eram potriviți ca pereche căsătorită.
Nu că vreunul din noi ar fi dat-o în bară. Pur și simplu totul s-a prăbușit, de la sine. A fost foarte lin, ca atunci când prinzi tot timpul stopul pe verde și ajungi la destinație mai devreme decât te-ai fi așteptat. Rika a ronțăit vârful unei bucăți de camembert și a continuat: Câștig destul singură, așa că n-am nevoie de partener, nu din acest punct de vedere. Mama locuiește și ea aproape, așa că asta îmi ușurează viața. Nu exista vreun motiv ca să rămânem împreună.
— Poate că asta e adevărat pentru voi doi, că nu mai simțiți nevoia să vă vedeți și așa mai departe, dar cum rămâne cu fiica ta? Pariez că lui îi e dor de ea.
— Mă îndoiesc. Dar știm amândouă că există părinți, bărbați și femei deopotrivă, care sunt foarte mulțumiți să aibă
copii, însă îi lasă în urmă de parcă n-ar fi mare lucru. Asta mă
uluiește. A fost invers decât din experiența mea.
— Invers?
— Mda, a zis îngândurată Rika. Poate că sună ciudat, dar nici măcar nu-mi pot închipui să fiu despărțită de ea. E ca și cum aș fi fost născută pentru asta, pentru Kura. Spre asta s-a îndreptat întreaga mea viață. Ha. Ştiu, sună prostește? Şi totuși, chiar așa gândesc. În timp ce sorbeam din bere, gazda mea a vorbit mai departe: Fără îndoială, ea este cea mai bună
parte a mea și suprema mea slăbiciune. E o parte din mine, dar e și acolo, afară, în lume. Se poate întâmpla orice, ar putea să se îmbolnăvească sau să moară în vreun accident straniu.
Când mă gândesc la asta, chiar și timp de o secundă, mă sperii așa de tare, că nu mai pot să respir. Să ai un copil e ceva îngrozitor.
M-a servit cu niște curry verde.
— De vreme ce bem bere, hai să sărim peste orez
deocamdată, mi-a propus. Zicând că trebuia să iau înghițituri mici de curry, mi-a dat o lingură micuță, pentru copii. E bun așa, îți jur.
Pe când mâncam, Rika m-a pus la curent cu noutățile. Am vorbit despre celelalte mame de la grădiniță, despre actorul pe care-l cunoscuse la un interviu și care se dovedise a fi o mare jigodie și despre nespus de drăgălașa vidră pe care o văzuse împreună cu Kura la grădina zoologică. Apoi a primit un telefon de la Sengawa. Zicea că terminase treaba mai devreme decât era prevăzut și avea să ajungă într-o oră.
Ne-am băut berea și am ciugulit din toate platourile. Totul mi se părea grozav, însă Rika îi tot dădea cu dashimaki tamago al meu. A luat un teanc uriaș de Post-It și mi-a cerut rețeta, așa că am scris tot ce trebuie știut: patru ouă, o jumătate de lingură de shirodashi 1, un praf de sare, trei picături de shoyu 2
și ceapă verde, dacă ai la îndemână. Rika a lipit-o pe ușa frigiderului și s-a uitat la ea preț de un minut, cu o expresie de deplină satisfacție. Apoi s-a întors spre mine și a dat din cap.
— Uite cine a venit.
M-am întors. În ușa glisantă dinspre cealaltă cameră
stătea o fetiță.
— Kura, vino să saluți.
Copila s-a dus clătinându-se pe piciorușe spre mama sa și a ridicat mâinile, iar Rika a luat-o în brațe. Kura purta un maiou micuț, turcoaz. Părul moale, prins în creștet cu un elastic, era un pic într-o parte. Kura părea mult mai mică
decât cei patru ani pe care știam că-i împlinise. Buzele îi erau trandafirii și avea obrajii rotunzi și pufoși. Nu-mi puteam lua ochii de la ea. Deși petrecusem mult timp cu Midoriko atunci când era mică, aceasta părea să fie cumva prima mea întâlnire de aproape cu un copil. O vreme, Kura a stat în brațele mamei, cu gândurile în altă parte, dar în cele din urmă a zis: „Apă”, s-a zvârcolit să se dea jos și s-a dus la blatul din bucătărie. I-a adus mamei o cană de plastic galbenă, ținând-o cu amândouă
1 Concentrat de supă.
2 Sos de soia.
mânuțele, iar Rika a umplut-o de la chiuvetă și i-a dat-o înapoi. Ne-am rezemat de spătarele scaunelor și am privit-o pe Kura cum bea toată cana, ridicându-și tot mai mult bărbia, până ce apa s-a terminat. Apoi, cu o expresie serioasă, a dat drumul unui oftat. Rika și cu mine nu ne-am putut stăpâni zâmbetul, văzând ce dulce era.
— Kura, ea e prietena mea Natsu.
— Bună, Kura, am zis, ridicând o lingură plină cu omletă.
Vrei să guști?
Nu era deloc sfioasă. A mâncat omleta din lingură de parcă
am fi făcut asta tot timpul. A sărit pe genunchiul meu și a zis că vrea brânză, aș că i-am despachetat o bucată, iar ea a deschis mult gurița. Apoi m-a luat de mână și m-a dus în dormitor; își împrăștiase jucăriile pe saltea, și mi-a spus o povestioară despre fiecare dintre ele. Rika a venit să-mi aducă
paharul de bere. Am stat o vreme să ne jucăm cu păpușile Licca1, niște Calico Critters2 și câteva costume și accesorii din Pretty Cure3.
Mâinile și degetele Kurei erau incredibil de mici. Unghiile erau micuțe. Transparente și fragile, ca niște mici făpturi marine care tocmai au venit pe lume. Nu puteam să nu mă uit țintă la ele. Asta a făcut-o pe Kura să chicotească. S-a ridicat și m-a îmbrățișat strâns. Era atât de plăcut, că am crezut c-o să leșin. Trupul îi era atât de mic și de moale! Din gâtul ei adia un amestec de amintiri, mirosul rufelor uscate în aer liber, pântecelul cald al unui cățeluș adormit, lucirea asfaltului după
o ploaie de vară și senzația pe care ți-o dă mâlul rece. Am strâns-o tare și am adulmecat, iar și iar. Fiecare respirație mă
