Vreau să zic, eram rude. Eram nepotul ei. Aizawa a oftat din greu înainte să continue. Când am zis asta, mi-a trântit-o:
„Nu-mi ești nepot”. I-a ieșit din gură așa de ușor! În primul moment am crezut că nu voia decât să mă rănească. Așa suna.
I-am replicat: „Înțeleg cum poți să te simți, dar hai să nu lăsăm emoțiile să ne stea în cale”. Dar ea, și mai înverșunată, zice:
„Nu ești nepotul meu. Fiul meu n-a fost tatăl tău. Nu faci parte din familie”.
Am dat din cap ca să-l încurajez să vorbească mai departe.
— În esență, a spus că nu exista nici un motiv să fiu acolo, că nu însemnam nimic pentru ea. Pe când vorbea, ideea îmi pătrundea treptat în minte. N-o auzisem în viața mea pe bunica glumind. I-am cerut să-mi explice, dar a refuzat. N-a zis decât: „Du-te să-ți întrebi mama”, apoi m-a alungat. Şi cu asta, basta. Nu știu cum am ajuns înapoi la Tokyo. Sincer, nu-mi pot aminti.
Aizawa a privit din nou spre stradă, apoi și-a atins pleoapele cu mâinile. Lumina după-amiezii de iarnă îi cădea blând pe părul cu cărare.
— Ce-a spus mama ta? l-am întrebat.
— Ei bine, când m-am întors la Tokyo m-am oprit întâi la mine acasă, pentru scurt timp. După ce m-am liniștit cât de mult am putut, m-am dus acolo unde stătea mama. Când am deschis ușa, era culcată în mijlocul camerei, cu spatele spre mine.
— Era așa când ai intrat?
— Da. Nu s-a mișcat când am deschis ușa, nu s-a răsucit spre mine. Era pe podea, pe pardoseala bej. Mi-am închipuit că adormise, așa că am strigat-o de câteva ori. A patra sau a cincea oară a răspuns. Nu știam cum să încep, așa că n-am zis decât: „M-am întors”. Ea n-a spus nimic. Nu s-a clintit.
Apoi m-am pomenit c-o întreb. „Bunica a zis că tata nu era tatăl meu adevărat”.
— Unde erai? Stăteai în ușă?
— Așa cred, a spus Aizawa. Acum, când mă gândesc, aș
vrea să fi procedat altfel. Ar fi trebuit cel puțin s-o privesc în față.
— Şi ea ce-a zis? am întrebat.
— Nimic. N-a zis nimic. Am stat acolo, uitându-mă la spinarea ei, cine știe cât timp. În cele din urmă s-a ridicat în șezut, încet. N-a zis decât: „Mda”, ca și cum nici măcar n-ar fi meritat să discutăm asta. „E poveste veche, Jun”.
Aizawa a amuțit. Priveam amândoi ceștile de cafea.
— Şi apoi?
— Apoi mintea mi s-a golit. Probabil că am închis ușa și am plecat. Știam că se schimbase ceva, ceva important, dar n-aveam habar ce trebuia să fac. Ştiam că trebuia să gândesc, dar nu știam ce anume. Nu știam cum. Simțeam ceva în mine, fizic. Un nod în gât, pe care l-am înghițit. Cu fiecare clipire lucrul acela se întărea și devenea mai greu în capul pieptului.
Asta era senzația. Era o apăsare teribilă în piept. Abia puteam să respir. Totuși, era ciudat. Nu puteam fi sigur nici măcar că
eram cu adevărat eu acolo, trudindu-mă să-mi trag sufletul.
Mergeam și tot mergeam. Când ajungeam la un colț, o luam la dreapta. La următorul colț o luam din nou la dreapta.
Mergeam și tot mergeam. La un moment dat m-am oprit să
cumpăr o sticlă cu apă. Am ajuns într-un parc, așa că m-am așezat pe o bancă și am început să-mi privesc palmele sub lumina stâlpului de alături.
— Palmele? am spus.
— Ştiu. Oricât de mult ți-ai privi palmele, nu vezi decât cele două mâini ale tale. Nu iese nimic din asta. Numai că în acel moment nu cred c-aș fi putut face nimic altceva. Mă tot întorceam la spusele bunicii, că nu fac parte din familia ei. Pe
atunci nu știam nimic despre conceperea cu donator. Prin urmare, am presupus că mama mă făcuse cu altcineva, într-o relație de dinainte. Asta, sau poate că fusesem adoptat. Chiar nu știam ce să cred. Şedeam doar acolo, fără să fac nimic, privindu-mi mâinile. M-am uitat la toate șănțulețele, la liniile de pe degete. M-am uitat la încheieturile degetelor, la pernuțe.
Cu cât mă uitam mai mult, cu atât începeam să mă gândesc că mâinile sunt stranii, forma lor și toate astea. Apoi gândurile au început să-mi alunece spre tata…
Am dat din cap, arătându-i că-l ascultam atent.
— Cu lucrurile pe care le știu acum, sunt uimit că tata m-a iubit așa cum m-a iubit. Chiar ținea la mine. În tinerețe avusese o hernie. A trebuit să se opereze, dar asta a fost acum mult timp. Pe atunci nu aveau laparoscoape. Făceau incizia în spate și-și croiau drum în trupul pacientului. Iar în acest caz, cu tata, n-a mers prea bine. Din fericire, cum familia lui avea bani, n-a trebuit să muncească. Era singurul fiu al bunicii mele, așa că îl ținea pe palme. Îl punea să curețe grădina, să
facă mici reparații pe lângă casă, chestii de-astea. Așadar, când eram mic, tata era întotdeauna acasă, așteptându-mă să
vin de la școală. Așteptându-mă cu adevărat. În fiecare zi voia să știe amănunțit cum a fost și mă asculta vorbind despre orice. La un moment dat, nu mai știu precis când, mi-a spus că scria o poveste. Tata avea în camera lui rafturi cu cărți. O
mulțime de cărți, puse peste tot. Am în minte imaginea lui, la birou, scriind până noaptea târziu. Uneori ridicam ochii spre volumele de pe rafturi și le citeam titlurile de pe cotoare. Tata venea lângă mine, dădea jos cărțile, una câte una, și vorbea despre fiecare într-un fel pe care să-l pot înțelege până și eu.
„Cartea asta o să-ți spună mai multe despre balene decât oricare altă carte de pe pământ. Asta o tot ține cu familia, Dumnezeu și judecata, dar în realitate e tare amuzantă”. Țin minte cum arătau mâinile și degetele lui când răsfoiau acele cărți. Probabil că de vină era doar lipsa soarelui, dar îi remarcasem paloarea permanentă. Avea pe palme pete roșii, pielea cojită pe dosul mâinilor. Unghii în formă de evantai.
N-am idee dacă mâinile îi erau așa de mari cum îmi amintesc, dar întotdeauna mi s-au părut groase și cumva păstoase. În
timp ce ședeam pe banca aceea din parc, uitându-mă la mâinile mele, am început să mă gândesc. Că acele mâini și mâinile mele n-aveau nimic în comun.
Aizawa și-a întors privirea spre fereastră, apoi spre mine, ca și cum tocmai i-ar fi trecut ceva prin minte, și a clătinat din cap.
— Zău că n-ar trebui să bat câmpii atâta despre mine. Am venit aici ca să aud povestea ta. Cum de am ajuns să vorbesc despre toate astea?
— S-a întâmplat firesc, vorbind despre ficțiune, am zâmbit, dând din cap liniștitor.
