Niciodată nu s-a purtat ca o bunică. Presupun că toate astea au acum mai mult sens… La urma urmei, nu eram rude de
sânge.
— Şi ți-a spus asta când aveai treizeci de ani? am întrebat.
— Da. Mama deja ajunsese la capătul puterilor. I-am găsit o cameră la Tokyo unde să poată sta pe moment. Unul dintre acele locuri cu plata la săptămână. Apoi m-am dus la Tochigi să discut cu bunica.
— Aha.
— Când am ajuns acasă, mai erau acolo câțiva oameni, pe care nu cred că-i mai întâlnisem. Poate că erau neamuri. Tata era singur la părinți. Însă tatăl lui avusese câțiva frați. Trebuie să fi fost ceva rude.
— Oh, cred că văd scena, am spus închizând ochii. Toți bărbații aceia în costume, în picioare într-o sală imensă, în fața unui altar uriaș și țipător, iar în mijlocul lor e o femeie în vârstă într-un kimono frumos.
— Ei bine, era o încăpere destul de obișnuită, și sunt sigur că bunica purta un tanzen 1 peste o bluză de trening. Probabil că toți ceilalți purtau haine de lucru, a zis Aizawa scărpinându-și nasul cu arătătorul. Dezamăgitor, nu?
— Nu, deloc.
— Dar, ce-i drept, casa e destul de mare, a râs el. Așa e acolo, la țară, la urma urmei.
— Despre cât de mare vorbim?
— Păi, n-are etaj, dar e mult mai mare decât am fi avut nevoie vreodată. Între poartă și casă sunt o mică livadă și o grădină ornamentală.
— Poftim?
— E în Tochigi. Nu foloseam niciodată o mare parte din casă. Încăperea în care ne aflam în acea zi era în esență un living, camera pe care o foloseam pentru orice.
Am încercat să-mi imaginez casa asta uriașă din Tochigi, având în plus propria livadă și grădină ornamentală, dar se înțelege de la sine că n-am izbutit.
— Oricum, am stat de vorbă. I-am explicat cât am putut
1 Chimonou căptușit.
de bine ce simțea mama și i-am recomandat să se distanțeze un pic una de alta, pentru binele amândurora. I-am cerut s-o lase pe mama să stea la Tokyo. Am asigurat-o că mama n-avea să dispară cu totul. Avea să se întoarcă în weekend să se îngrijească de casă și să gătească pentru întreaga săptămână.
Avea să facă tot ce era necesar. Şi, dacă asta nu-i destul, eram gata să angajez pe banii mei o menajeră care s-o suplinească.
— Bună treabă. Am pocnit din degete. Şi apoi ce s-a întâmplat?
— A respins ideea, desigur. N-avea de gând s-o lase pe mama să scape. După cum vedea bunica mea lucrurile, familia ei se purtase generos cu mama ani în șir. Căpătase de la ei o grămadă de bani… Era indiscutabil că trebuia să rămână în casă, s-o îngrijească pe bunica.
— Au fost așa de mulți bani? am întrebat fără să mă
gândesc.
— Păi, toate astea sunt vorbele bunicii, așa că e greu de spus, dar sunt sigur că au fost mulți.
— Vorbim de, să zicem, o sută de milioane de yeni?
— Cel puțin, s-a încruntat Aizawa. Poate că de două ori pe atâta, de fapt.
Mi-am băut apa în tăcere.
— Inclusiv pământul și toate celelalte, a adăugat el. Nu lichizi. Cea mai mare parte era în active. După plata taxelor, nu-mi închipui că a mai rămas mare lucru. Vezi tu, mama n-a avut niciodată serviciu. Şi-a folosit partea pentru cheltuielile de zi cu zi, inclusiv cele legate de creșterea și educația mea.
Sunt sigur că până acum s-a cam dus totul.
— Dar, dacă bunica ta are încă bani, de ce nu angajează o profesionistă? Pe cineva care să se poată ocupa de toate în mod imparțial? Dacă ne gândim la îngrijirile de care va avea nevoie și la tot ce s-a întâmplat. Ar fi trebuit să-i convină o asemenea soluție.
— Așa mi-am zis și eu, însă mama știa că era exclus.
Bunica n-ar fi permis-o niciodată.
— De ce?
— Bunica mea a fost silită să facă același lucru cu soacra ei și a dus totul până la capăt. E o chestiune de mândrie. S-a
sacrificat de dragul familiei. N-o putea lăsa pe mama liberă ca pasărea cerului, nu după tot prin ce trecuse ea însăși.
— Hmm.
— După asta am început să vorbim despre bani, a acuzat-o pe mama că nu s-a purtat niciodată cum trebuie cu familia…
A început ca un atac la adresa mamei, dar până la urmă a ajuns să fie împotriva mea. Nu mi-a fost niciodată dragă
bunica. Întotdeauna a fost o tensiune între noi. Îmi părea rău pentru ea, pentru că și-a văzut fiul murind atât de timpuriu.
Îmi închipuiam că era atât de aprigă din cauza tristeții pe care o adunase în suflet. Chiar dacă nu ne-am înțeles bine, nu m-am îndoit niciodată că însemnam ceva unul pentru altul.
