n-am făcut copii.
— Când?
— Păi, nu s-a întâmplat, așa că mi-e greu chiar și să-mi imaginez. Nu-i o comparație cinstită. Dar, privind în jurul meu, presupun că sunt bucuroasă că n-am fost prinsă în toată
chestia asta. Ştiu că nu e genul de lucruri despre care să
vorbești cu oricine. Sigur că femeile sunt sincer fericite cu familiile lor, dar între asta și îmbolnăvire și muncă, se prăbușesc literalmente. E destul de rău chiar și atunci când ai siguranță financiară, ca mine. Majoritatea femeilor n-au posibilitatea să-și continue activitatea. Presiunea e prea mare.
Şi totul ajunge să fie din vina soțului. Există un milion de articole și cărți despre asta. Uită-te la toate romanele pe care le publică scriitoarele după ce devin mame. Totul e despre cât de greu e să ai copii și să-i crești. Şi apoi mai sunt și ciudat de recunoscătoare pentru asta. Tot rahatul ăla cu miracolul vieții.
Scriitorii nu-și pot permite să aibă valorile clasei de mijloc.
După părerea mea, după ce un scriitor pornește în direcția asta, cariera lui e ca și terminată.
Am dat din cap, sorbind din bere.
— Şi totuși. Sengawa a luat o înghițitură mare de whisky, apoi a chicotit. Ori de câte ori citesc așa ceva, sau ori de câte ori o colegă epuizată mi se plânge – și, firește, asta rămâne între noi – sunt șocată de superficialitatea și egoismul lor.
Zău. Şi e complet previzibil. În definitiv, asta ai vrut, cu asta te-ai ales. Cum te poți plânge acum? Au trecut ele însele prin toate etapele – școală, absențe pe motiv de boală, anii dificili ai adolescenței, găsirea unui serviciu – și în clipa în care reușesc, în sfârșit, să stăpânească situația trebuie să se întoarcă și s-o ia de la capăt cu copiii lor. Păi, de ce ar vrea cineva să mai trăiască o dată toate chestiile astea? Oricum, pentru mine n-a fost niciodată un moment în care să hotărăsc că nu vreau copii, nimic de felul ăsta. Dar presupun că sunt bucuroasă că nu i-am avut.
Conversația a trecut de la sine la alte subiecte. Am mai comandat fiecare câteva rânduri din aceleași băuturi, glumind și râzând tare. Am căinat-o pe Rika, a cărei bicicletă electrică
nouă-nouță fusese ridicată de poliție de două ori în aceeași zi.
Ăsta da, ghinion. Ochii mi s-au adaptat până la urmă la
întunericul din bar. Curând am văzut sublinieri din meniurile lipite pe perete, diferitele sticle de sake, posterele din vremuri apuse. Sengawa s-a ridicat și s-a scuzat cu o scurtă fluturare a mâinii, îndreptându-se spre toaletă. Chiar atunci, câțiva bărbați în costume au intrat în bar, urmați de alt grup de bărbați și femei. Cât ai zice pește, localul s-a animat.
Am așteptat, dar Sengawa nu s-a întors. Oamenii chemau chelnerul. Barul era presărat cu luminile ecranelor de smartphone. Îngrijorată că Sengawei i se făcuse rău, m-am dus după ea și am găsit-o rezemată de chiuveta din toaletă.
Când i-am rostit numele, ochii ni s-au întâlnit în oglindă.
În ciuda luminii slabe, mi-am dat seama că erau injectați. Am întrebat-o dacă se simte bine. Fără să răspundă, continua să
mă privească în oglindă. M-am oferit să-i aduc apă, dar a făcut semn cu capul că nu, apoi s-a răsucit încet, a întins brațele și m-a cuprins. La început nu mi-am dat seama ce se întâmpla.
Pe când mă îmbrățișa, îi tot vedeam brațele întinzându-se spre mine și-i simțeam respirația pe ureche. Nu-mi puteam clinti nici un mușchi. Umerii ei erau incredibil de firavi, ca și brațele înfășurate pe spatele meu. Cum se poate ca o îmbrățișare să
spună atât de multe despre trupul celeilalte persoane? Încă nu știam prea bine ce se petrece, dar aproape că îmi auzeam bătăile inimii. Totul era așa de ciudat.
Nu știu cât am stat așa, dar în cele din urmă Sengawa s-a tras deoparte și s-a uitat la mine. Era din nou ea însăși. Aș fi putut să jur că i-am văzut buzele mișcându-se, ca și cum ar fi spus ceva, însă, dacă a spus, a fost prea încet ca s-o aud.
Înainte s-o pot întreba ce zisese, ne înapoiam la locurile noastre.
Am băut ce mai rămăsese în pahare și am plătit. Afară, m-am oferit să aștept până găsea un taxi, dar nici n-a vrut să
audă.
— E frig, du-te, mă descurc eu.
Am prins-o de braț ca s-o sprijin și a spus o glumă sau două în vreme ce ne îndreptam spre stația de taxiuri. După ce mașina ei a pornit, am stat acolo, privind traficul. Lipsea ceva.
Deși nu eram sigură că de asta aveam nevoie, mi-am închipuit că mai era loc de niște băutură, așa că m-am oprit la magazin.
Mi-a fost greu să hotărăsc, dar în cele din urmă am ales penultima ca mărime dintre sticlele de whisky. Aș fi luat o bere, dar când m-am dus să iau una cutiile erau mult prea reci.
Lăsasem radiatorul deschis. În casă era cald. Mi-am pus paltonul în cuier și mi-am pipăit părul. Mi-l uscasem înainte, dar părea ud, așa că am dat drumul foehnului în timp ce mă
gândeam la cele întâmplate în toaleta barului. Sengawa era beată de-a binelea. M-am întrebat dacă avea vreo problemă la muncă. Poate că avea mai multe de spus, sau poate că pur și simplu simțea nevoia să plângă, să se descarce. Nu puteam fi sigură decât de fragilitatea umerilor ei, de felul în care îi arătau ochii în oglindă, de culoarea luminii. Dacă încercam să sap sub suprafață, gândurile mi se împrăștiau.
Mi-am turnat un pahar de whisky. Când am luat o înghițitură, mi-a pârjolit gâtul. Era o porcărie, și totuși în douăzeci de minute răzbisem mai mult de jumătate de sticlă.
Am stins luminile și m-am așezat în pat. Nici o parte din mine nu era somnoroasă. Obrajii și extremitățile îmi zvâcneau cu febră nepotolită. Am derulat niște articole pe telefon, știind că
asta o să înrăutățească lucrurile. Pe unul dintre blogurile despre sterilitate pe care le citeam de obicei am dat clic pe un link și am descoperit un nou blog plin de comentarii inutile, ceea ce nu m-a împiedicat să le citesc pe nerăsuflate. Femei care erau în tratament, care renunțaseră sau care n-aveau nici o experiență personală. Ce mai adunătură! Scrise anonim, mesajele lor grosolane erau pline de jeluiri, nefericire, ridicol, agresivitate, compătimire și autocompătimire. Acum eram trează și capul îmi bubuia. Un sentiment negru ca mâlul mi-a năpădit inima.
Ştiam că femeile astea nu făceau altceva decât să-și descarce frustrarea și neliniștea, dar câtă vreme aveau pe cineva erau binecuvântate. Tehnologia era de partea lor. Aveau opțiuni. Era o cale. Erau acceptate. Asta era adevărat chiar și pentru cuplurile de același sex care-și doreau copii. Erau cupluri, împărțeau un vis cu cineva care-și asuma o parte din povară. Aveau o comunitate și oameni care le puteau da o
mână de ajutor. Dar dacă raportul sexual nu intra în ecuație?
Dacă erai singură? Toate cărțile și blogurile se ocupau de cupluri. Cum e cu noi, ceilalți, care suntem singuri și avem de gând să rămânem așa? Cine are dreptul să aibă un copil?
Faptul că nu avem un partener sau nu vrem să întreținem relații sexuale anulează acest drept?
Puțin îmi păsa dacă nici una dintre ele nu reușea. Puțin îmi păsa dacă-și iroseau timpul și banii câștigați cu greu.
N-aveau decât să eșueze. Aveau să se dea bătute după ce își epuizau opțiunile. Puțin îmi păsa dacă asta le umplea de amărăciune sau de ranchiună, sau dacă își stricau ceea ce le mai rămăsese din viață. Cel puțin ele avuseseră de ales.
