avea ochii încețoșați, iar gesturile ei subliniau exagerat contu-rurile conversației noastre – cu alte cuvinte, era matolită.
— Poate că ar trebui să mergi la culcare, i-am sugerat râzând, dar ea nici n-a vrut să audă.
— Cine, eu? Nu te prosti.
Avea privirea goală. Mi-am sorbit berea în tăcere.
Cu toate că ea era cea care mă chemase la bar, Sengawa nu părea să aibă ceva anume de spus. N-am vorbit despre roman – ceea ce, sinceră să fiu, m-a durut un pic. Dar probabil că așa era cel mai bine. Eram într-un impas, și nimic din ce-am fi putut să spunem n-avea să schimbe asta. Era mai bine să
nu atingem subiectul.
Sengawa ținea să vorbească despre familia sa. N-a trecut mult și a devenit clar că acestea erau probleme pe care nu le puteai avea decât când proveneai dintr-o familie bogată. Am ascultat-o până la capăt, confirmându-i frustrarea cu mormă-
ieli de simpatie. Își petrecuse tinerețea între casa părintească
și diverse spitale, ajutată la învățătură de o echipă de profesori particulari. Îi verificau lucrările așezați lângă pat, acolo, în spital. Familia ei avea o curte așa de mare, că în unele anotimpuri angajau trei grădinari. Baia de acasă era din marmură, iar o dată a alunecat și s-a lovit la cap, având nevoie de cinci copci. Cicatricea încă o deranja în zilele ploioase.
Părinții aveau în dormitor o cutie de valori descuiată, plină cu pachete de bancnote. Ea și verișoara ei se jucau cu ele ca și cum ar fi fost piese de Lego, le făceau teancuri și apoi le dărâmau. Dar asta fusese cu ani în urmă, mi-a zis. Lucrurile nu mai erau chiar la fel.
— Şi totul o să fie al tău?
— Păi, fiind singură la părinți…
A zâmbit trist și a sorbit din whisky. Asta i-a stârnit un acces de tuse. Am așteptat să-i treacă.
— Ești bine?
— Sunt. Unde rămăsesem? A, da. Când mor părinții mei.
A luat o înghițitură de apă, apoi a continuat: Presupun c-o să
mă aleg cu ceva, dar ia gândește-te. Între acum și atunci, trebuie să-i îngrijesc, poate să-i duc la o casă de bătrâni, toate chestiile alea… În cele din urmă, probabil că n-o să mai rămână nimic. E o casă mare, da, dar e așa de urâtă, că nu-mi imaginez pe nimeni locuind acolo. Poate dacă ar fi chiar în Tokyo, dar e lângă Hachioji.
— Ştiu și eu, am zis. Ideea de a nu plăti chirie e tare atrăgătoare.
— Mda, presupun. Probabil că aș vedea altfel lucrurile dacă aș avea copii.
De cum am auzit-o rostind cuvântul „copii”, am profitat de ocazie.
— Copii, da? Am dirijat conversația în acea direcție, străduindu-mă să par indiferentă. Te-ai gândit vreodată să faci copii?
— Copii? Sengawa și-a fixat privirea în paharul gol. Apoi, ca și cum i-ar fi venit brusc inspirația, l-a chemat pe chelner și a mai cerut un whisky. Mângâindu-și ceafa cu permanent lejer, a chicotit și a zis iar: Copii. Ha. Nu că m-aș fi împotrivit
vreodată ideii. Nu cu adevărat. E mai degrabă felul meu de viață. Niciodată n-am văzut o ocazie reală. N-a fost nici un moment în care să-mi pot imagina adăugarea unor copii la restul existenței mele. Se întâmplau prea multe.
— Așa? am îndemnat-o înainte de a sorbi din bere.
— Nu așa e viața? Întotdeauna e ceva care-ți solicită toată
atenția. După ce pornești, munca nu se termină niciodată, mai ales când lucrezi la o firmă. Viața nu se schimbă prea mult, în afară de acele momente cruciale, n-am dreptate? Dacă te îmbolnăvești, sau dacă rămâi gravidă pe nepusă masă. Ştii ce zic? Sengawa și-a mângâiat pielea de sub ochi. N-am impresia că aș fi făcut vreodată o alegere conștientă.
Am încuviințat din cap și am mai luat o gură de bere.
— Dar, sincer, a reluat ea. Nu mi se pare nimic excepțional.
Presupun că unii oameni cred în continuare că femeile vor instinctiv să aibă copii, de parcă nu facem decât ceea ce ne impun genele noastre. Dar eu niciodată n-am simțit asta. În fiecare etapă a vieții mele am simțit că fac ce trebuie să fac, și asta era destul. Dar poate că depinde de concepțiile fiecăruia.
Pentru mine era cu totul firesc să n-am copii. În realitate, n-am făcut decât să-mi trăiesc viața, luând fiecare zi așa cum venea.
— Înțeleg asta, am zis.
— Da, nu-i așa? Însă uneori…
— Ce?
— Uneori îmi vin gândurile astea. Închizând ochii strâns, Sengawa și-a scuturat capul. Dacă mâine se întâmplă ceva important și totul se schimbă? Dacă rămân însărcinată?
Gânduri de-astea. Poate că sunt prea vagi ca să le zici gânduri.
Ştiu și eu? Genul de lucruri care ți se pot întâmpla ție, așa cum li se întâmplă tuturor celorlalți. Dar nu știu. Pentru mine acea zi n-a venit niciodată. Şi-a coborât privirea spre unghii, lăsând ideea să fiarbă la foc mic. Când s-a uitat iar la mine, zâmbea.
La fel simți și tu, corect?
Amândouă ne-am concentrat pe băuturi. Eu am mai comandat o bere. Sengawa se uita la un poster de pe perete.
După un minut a spart tăcerea.
— Cred că mă gândesc la asta uneori, că sunt fericită că
