O grămadă de oameni din Osaka au scris în dialectul din Osaka. Am citit multe cărți de-ale lor, ca să-i văd cum se descurcă. Dar, zău, nu merge. Adică e imposibil. Ceea ce m-a izbit cu adevărat a fost faptul că nu contează deloc dacă
scriitorul este din Osaka. Nu contează dacă autorul a crescut vorbind în acest fel. Presupun că e un lucru destul de evident, dar fiecare scriitor ajunge să-și creeze propriul limbaj. Stilul tău este o invenție. Nu contează de unde ești. Tot ce contează
este să ai ureche bună.
— Ureche bună? am repetat.
— Exact. Rika a continuat cu înflăcărare: Gândește-te la asta. Ritmul, sau poate chiar bioritmul. E ceva fizic. Sonic.
Drept în față. Iei asta și o transformi în altceva. Iată de ce este nevoie. Ce vreau să spun e că ai nevoie de o ureche bună. Să-l luăm pe Tanizaki.
— Junichiro?
— Da, Tanizaki. Rika pronunța fiecare silabă ca și cum ar fi citit de pe o tablă. Vorbesc despre Shunkin. Lasă Makioka, lasă Urzici. E vorba de Povestea lui Shunkin. Desigur, Tanizaki nu s-a născut în Kansai. E din Tokyo, neam de neamul lui.
— Ia stai un pic, am zis. N-a fost scris totul în dialectul din Osaka, sau, ăăă, din Kansai. Doar dialogul, nu?
Nu mai citisem Povestea lui Shunkin de la douăzeci de ani și aproape că nu-mi mai aminteam detaliile – dar amintirea lui Shunkin repezindu-și mâna spre Sasuke cu un plectru de parcă ar fi fost o toporișcă era atât de vie, încât părea fizică, de parcă eu însămi aș fi făcut asta. M-am întrebat dacă asta voia să spună Rika prin „drept în față”.
— Da, a râs Rika. Dar asta vreau să spun. N-are nimic de-a face cu faptul că scrii sau nu în dialect. Ar putea să fie japoneza standard sau chiar altă limbă, și totuși să prinzi spiritul lucrului la care mă refer. Presupun că asta înțelegeam prin mutația limbii.
— Așadar, asta e, am zis în dialect.
— E cum e, a declarat Rika, dar nu suna ca nici un
cunoscut de-al meu din Osaka.
După aceea Rika a început să sune săptămânal. Nu știu cum făcea, dar nimerea tocmai când mă gândeam că ar trebui să iau o pauză. O dată, seara, am auzit pe fundal vocea unui copil. Mi-a spus că avea o fetiță, Kura, care în curând avea să
împlinească patru ani. Nu credeam că mai auzisem acest nume, i-am zis. Rika mi-a răspuns că o numise după bunica sa. Rika și cu mine aveam multe în comun. Crescuse fără tată.
Mama ei vindea asigurări din ușă în ușă, ceea ce însemna că
ea fusese singură acasă cea mai mare parte a copilăriei.
Practic, bunica o crescuse. Când Rika împlinise douăzeci de ani, mama se recăsătorise și se mutase la noul soț. În următorii zece ani, până ce bunica a plecat de pe lume, fuseseră doar ele două în casă. Când i-am spus că am crescut în locuința bunicii, ne-am dat seama că bunicile noastre s-au născut amândouă în 1922. M-a întrebat cum o chema pe bunica și am spus „Komi”. Lui Rika i-a plăcut. „Doamne, cât de mult sună a 1922!”
În ultima duminică din noiembrie, Sengawa ne-a invitat la cină pe mine și pe Rika. Clădirea în care locuia avea o eleganță
rafinată, uși împodobite la intrare și spre verandă. Camera de lucru era mult mai mare decât ar fi fost nevoie, iar covorul părea scump. Dormitorul avea dressing. Stilul și mirosul și calitatea mobilierului nu aveau nici o legătură cu universul apartamentului meu. Îmi aminteam de textele bombastice pe care le citisem în reclamele altor clădiri de lux.
Sengawa a pus cu polonicul borș ucrainean în bolurile noastre pentru supă, spunând că rețeta era un adaos recent la repertoriul său. A tăiat felii groase dintr-o pâine rotundă pe care o cumpărase de la o brutărie faimoasă, a tăiat bucăți dintr-un calup de unt, o marcă străină, și ne-a oferit fiecăreia câte o bucată aurie pe o farfurioară. Era un castron mare cu ceva ce n-am putut să identific, o chestie cremoasă cu o aromă
ciudat de acră, și o salată din boabe de fasole de diferite culori și forme. Nu erau lucruri pe care să le mănânc în mod normal.
De fapt, nu mai mâncasem niciodată așa ceva. Am tot mâncat și am tot vorbit. Rika a spus că mama ei venise să petreacă
seara cu Kura, așa că era liberă să bea. Felul în care gusta vinul spunea totul.
În timp ce sorbeam din paharul meu cu bere am încercat să mă lămuresc în privința câtorva lucruri. Chiar locuia Sengawa singură în acel loc enorm? Cât de mare era chiria pentru un astfel de apartament? Şi, oricum, cât câștiga un redactor? Nu vorbiserăm niciodată despre viețile noastre amoroase. Se întâlnea Sengawa cu cineva? Sau se întâlnise?
De asemenea, cum devenise Rika mamă singură? Cum era tatăl lui Kura? Cum fuseseră sarcina și nașterea? Şi Sengawa?
La aproape cincizeci de ani, ce credea despre faptul că n-o să
aibă niciodată copii? Se gândise oare la asta, și dacă nu, de ce?… Le ascultam conversația, intervenind doar atât cât să
rămân implicată, dar tot timpul sperând să se îndrepte de la sine spre vreunul dintre subiectele care mă interesau. Spre disperarea mea, nu vorbeau decât despre situația jalnică a editurilor sau despre ce citeau. Muncă și iar muncă. Nici una nu se atingea de viața personală. Sengawa a tușit toată seara, așa că Rika a întrebat-o dacă era răcită sau așa ceva. Ea a explicat că avea astm cronic, dar nu era nimic grav. Îi făcuse o grămadă de probleme în copilărie, dar acum era în cea mai mare parte sub control, în afară de momentele în care se agrava, în perioadele de lucru stresante. Apoi conversația a trecut la detoxifierea cu ajutorul sucurilor și la medicina alternativă. Rika a zis că a descărcat pe smartphone un
„calculator al speranței de viață” și ne-a arătat cum funcționa.
Fiecare dintre noi l-a încercat. Rika și cu mine am obținut nouăzeci și șase de ani. Am râs când Sengawa a obținut șaizeci.
„Data viitoare să ascultați când redactorul vă spune că o să-l băgați în mormânt”, ne-a tachinat ea și a sorbit din vin.
Şi Makiko suna câteodată.
La începutul după-amiezii suna și întreba în felul ei îndrăzneț obișnuit dacă sunt ocupată, apoi îmi povestea totul despre fata cea nouă de la bar, despre vreun regim în vogă de care auzise la televizor, despre o veche prietenă animatoare cu care se întâlnise la mall, care acum era în scaun cu rotile din cauza unor complicații cu diabetul, sau despre o vecină de-a
ei care, în timp ce se plimba prin cartier într-o zi, găsise cadavrul unui bătrân care se spânzurase – Makiko vorbea cu o energie grozavă, ca și cum scenele acelea s-ar fi desfășurat chiar atunci sub ochii ei.
— Uf, numai vești rele zilele astea, Natsuko. Tipul care s-a spânzurat n-a folosit un pom. S-a spânzurat de un gard. Un gard normal, nici măcar unul înalt. Şi cu un prosop. Cine se spânzură cu un prosop? Prosoapele sunt ca să-ți ștergi fața, nu ca să-ți legi gâtul. Unde a învățat s-o facă în felul ăsta?
Natsu, uneori mă întreb de ce ne-am mai născut, a oftat ea.
Apoi, chiar înainte să închidă, a făcut un ultim efort și a zis: O, așa-i, Natsuko. Am primit banii pe luna asta. Încă o dată, mulțumesc.
Cu prima mea carte pe piață, primeam de lucru în mod regulat și începusem să-i trimit lui Makiko câte cincisprezece mii de yeni în fiecare lună. Prima oară a refuzat. „Ține-i, ține-i tu. Nu te prosti”. Apoi s-a răzgândit. „O să-i las deocamdată în cont, nu mă ating de ei, ca să fie acolo pentru Midoriko”. Nu eram sigură dacă Midoriko știa sau nu, dar mi-am zis că era mai bine ca ea să nu afle.
