și am numărat pașii până la apartamentul meu.
Am descuiat ușa și am intrat în amestecul familiar de umbre. Era neplăcut de rece, aproape ca iarna. Mocheta părea umedă. De fapt, chiar mirosea a iarnă. Ceea ce era ciudat, pentru că nu observasem asta afară. Să însemne că mirosul era în apartamentul meu? Dacă temperatura și intensitatea luminii soarelui și calitatea nopții îndeplineau anumite criterii, oare acel miros ieșea din cărți și haine și perdele și celelalte unghere deodată? Purtând cu sine o amintire…
Ca un șir de cutii albe, aliniate, toate de aceeași formă și greutate, zilele lui noiembrie au venit și au plecat. Mă trezeam la opt și jumătate dimineața, mâncam o felie de pâine și mă
așezam la computer. La prânz încălzeam un pachet de sos și îl
turnam peste niște spaghete. Apoi din nou la lucru. Seara mă
dezmorțeam un pic, apoi mâncam un bol de orez cu legume murate și natto. După baie treceam în revistă blogurile despre sterilitate pe care le urmăream. Totul era volatil. Dacă lumea pomenea de un nou blog, mă grăbeam să-l vizitez. Femeile acelea erau ferm hotărâte să încerce, chiar dacă aveau puține șanse. În ce mă privește, nu ajunsesem nici măcar la linia de start. Uneori îmi aminteam de pagina de Facebook a lui Naruse și aruncam o privire.
Rika Yusa mi-a trimis un e-mail în săptămâna de după
lectură. Zicea că mai bine vorbeam la telefon decât să scrie un text kilometric. Dacă n-aveam chef să vorbesc, puteam lăsa să
intre căsuța vocală. La zece minute după ce i-am trimis numărul meu a sunat telefonul.
— Mă bucur că am putut lua legătura în felul ăsta, mi-a spus. Hei, am citit ceva scris de tine.
— Cartea?
Nu mă așteptam la asta.
— Da, cartea ta. E foarte bună. A fost etichetată culegere de povestiri scurte, dar în esență e un roman, nu-i așa?
— Vă mulțumesc, sunt recunoscătoare că spuneți asta.
— Nu fi așa de protocolară. Suntem de aceeași vârstă.
— Nu se poate, am exclamat uluită. Am crezut că ești mai mare.
— Am fost cu o clasă înaintea ta, dar suntem născute în același an.
— Hei, Yusa, am comandat trei dintre cărțile tale, i-am zis.
— Oh, mulțumesc, Natsume.
Mi-era greu să-i interpretez tonul.
— Hei, poți să-mi zici Rika. Eu cum să-ți zic?
I-am spus că-mi putea spune Natsuko. Ea a scos un soi de murmur.
— Sigur. Îmi dă impresia că suntem în aceeași echipă de volei.
— Ştiu ce zici. Nu că aș fi făcut vreodată sport.
— Totuși, ne putem întoarce la cartea ta? Mi-a plăcut grozav. Mi-a amintit mult de Râul Fuefuki. Pariez că ți-a plăcut cartea aceea, nu?
— De fapt, n-am citit-o, am zis.
— Serios? Rika părea consternată. E grozavă. Saga unui sat. Generație după generație, o poveste de viață după alta.
Povestea se întinde pe o perioadă nerușinat de lungă, dar romanul în sine e destul de scurt.
Apoi am început să vorbim despre utilizarea dialectelor în ficțiune. Rika m-a întrebat dacă m-am gândit vreodată să scriu o carte întreagă în dialectul din Osaka. Când am zis că n-am cochetat niciodată cu această idee, Rika mi-a dezvăluit părerea ei despre felul în care vorbesc oamenii din Kansai, și mai ales în Osaka.
— A fost absolut uimitor, a zis. Când am mers în Osaka am văzut, de fapt am auzit, femeile astea trei vorbind cu un milion de kilometri pe oră, băgând acolo totul. Se întâmplau atât de multe! Perspective multiple, timpuri amestecate, tot tacâmul. Se prăpădeau de râs, dar aveau o conversație adevărată. Nici o asemănare cu ce vedem la televizor. Totul la televizor este croit pentru televiziune. Chestia adevărată, adevăratul dialect din Osaka, nici măcar n-are treabă cu comunicarea. E o întrecere. Cumva, ești atât în public, cât și pe scenă… Cum să-i zic? E o artă.
— O artă? am întrebat.
— Da, știi tu. Dialectul din Kansai reprezintă evoluția limbii într-o artă verbală… Nu, nu-i corect. Evoluția nu explică
mulțumitor. Limba e întotdeauna artă, dar, pentru a ajunge la cea mai înaltă formă, limba însăși – intonație, gramatică, viteză, totul – trebuie să sufere o mutație în timp. Și, pe măsură
ce se schimbă forma limbii, se schimbă și conținutul. Suferă o mutație.
Niciodată nu m-am gândit prea mult la dialectul meu.
Curioasă să aud mai multe, am lăsat-o să se desfășoare.
— Oricum, m-a uluit. Am o mulțime de prieteni care vorbesc în dialect. Pe vremuri îmi închipuiam că dialectele nu se deosebesc prea tare între ele. Nu e ca în cazul unei limbi străine. Nu-mi dădusem seama, dar nu-i deloc așa. Ai observat vreodată chestia asta?
— Nu, n-aș zice.
— Dar știi ceva? Ceea ce mă enervează de-a binelea este
faptul că scrisul nu reușește niciodată să-l prindă. De pildă, modul în care vorbeau acele trei femei. Vreau să zic că nu poți reproduce acel spectacol pe pagină și să obții aceeași dinamică.
