incontestabilă
de
naţiune
binecuvântată pentru că merită să fie binecuvântată; iar fiii ei, indiferent de celelalte teologii pe care le afectează sau le dispreţuiesc, subscriu fără rezerve la această
credinţă naţională.
AGNES REPPLIER, TIMPURI ŞI TENDINŢE
Shadow conduse maşina spre vest, străbătu Wisconsin şi Minnesota şi pătrunse în Dakota de Nord, unde culmile acoperite de zăpadă arătau ca nişte bizoni uriaşi ce dormeau, iar el şi Wednesday nu văzură nimic, chiar nimic şi numai nimic kilometru după kilometru. Apoi o luară spre sud şi intrară în Dakota de Sud, îndreptându-se către teritoriul rezervaţiei.
Wednesday schimbase Lincolnul, care lui Shadow îi plăcuse cât timp îl condusese, cu un Winnebago89 vechi şi rablagit, mirosind puternic şi inconfundabil a cotoi, şi care lui Shadow nu-i plăcea deloc să-l conducă.
În timp ce treceau pe lângă primul panou ce anunţa Muntele Rushmore, aflat încă la câteva sute de kilometri distanţă, Wednesday bombăni:
— Acesta, în sfârşit, e un loc sfânt!
Shadow crezuse că Wednesday a adormit. Se întoarse spre el şi-i răspunse:
— Ştiu că a fost un loc sacru pentru indieni.
— E un loc sfânt, zise Wednesday. Asta-i Calea Americană, oamenii au nevoie de o scuză ca să vină şi să venereze. În 89 Winnebago – marcă de autovehicule-rulotă.
ziua de azi, oamenii nu pot să meargă, pur şi simplu, să vadă
un munte. Figurile impresionante ale preşedinţilor, făcute de domnul Gutzon Borglum, au însemnat că se acordă
permisiunea vizitării, iar oamenii vin cu grămada ca să vadă
în realitate ceva ce au văzut pe mii de cărţi poştale.
— Am cunoscut cândva un tip. Ridica greutăţi la Muscle Farm, cu ani în urmă. Zicea că tinerii indieni dakota se căţărau pe munte şi formau un lanţ uman ce atârna de pe capetele sculptate, doar pentru ca tipul de la capătul lanţului să urineze pe nasul preşedintelui.
Wednesday izbucni în hohote de râs.
— Frumos! Foarte frumos! Şi îşi manifestau mânia asupra unui anumit preşedinte?
Shadow ridică din umeri:
— Nu mi-a spus.
Kilometrii dispăreau sub roţile maşinii. Shadow începu să-şi imagineze că stătea pe loc, iar peisajul american trecea pe lângă el cu o viteză constantă de o sută cinci kilometri pe oră. Ceaţa iernii estompa contururile lucrurilor.
Era amiaza celei de-a doua zile de şofat şi aproape ajunseseră. Shadow, care se gândea de câtăva vreme, zise:
— Săptămâna trecută a dispărut o fată din Lakeside. În timp ce noi eram în San Francisco.
— Mmm? mormăi Wednesday, care nu părea interesat.
— O puştoaică numită Alison McGovern. Nu-i primul copil care dispare. Au mai fost şi alţii. Dispar în timpul iernii.
Wednesday se încruntă.
— O tragedie, nu-i aşa? Feţişoarele de pe cutiile de lapte –
deşi nu-mi amintesc când am văzut ultima oară un copil pe o cutie de lapte – şi de pe pereţii locurilor de odihnă de pe autostradă… „M-ai văzut?” te întreabă ele. O întrebare profund existenţială, de cele mai multe ori. „M-ai văzut?” Ia-o pe prima ieşire de pe şosea.
Shadow avu impresia că aude un elicopter care trecea pe deasupra lor, însă norii erau prea joşi ca să zărească ceva.
— De ce ai ales Lakeside? întrebă Shadow.
— Ţi-am spus. E un loc liniştit şi drăguţ, tocmai potrivit să
te ascunzi acolo. Eşti în afara bătăii radarului, eşti chiar sub
el.
— De ce?
— De aia. Acum ia-o la stânga.
Shadow coti la stânga.
— Ceva nu-i în regulă, zise Wednesday. La naiba!
Încetineşte, dar nu opri.
