Îi arătă cum să fiarbă ceai de topit-pe-picioare, apă de urmează-mă şi apă de luat-minţile.
Mama Zouzou îi arătă văduvei Paris toate acestea şi încă
multe altele. Dar bătrâna era dezamăgită. Se străduise să-i arate adevărurile ei ascunse, cunoştinţele ei profunde, să-i spună despre Elegba, despre Mawu, despre Aido-Hwedo, şarpele voudon, şi despre toate celelalte, dar pe văduva Paris (Acum o să vă spun numele cu care se născuse aceasta, numele pe care l-a făcut ulterior celebru: Marie Laveau88. Dar 88 Marie Laveau (1801-1881) – practicantă a religiei voodoo renumită în New Orleans.
nu-i vorba de marea Marie Laveau, cea de care aţi auzit, ci de mama ei, care a devenit ulterior văduva Glapion) n-o interesau zeii dintr-o ţară îndepărtată. Dacă Santo Domingo fusese un teren fertil pentru zeii africani, ţara aceasta, cu porumb şi pepeni, cu bumbac şi raci, era pentru aceiaşi zei stearpă şi neroditoare.
— Nu vrea să ştie, se plângea Mama Zouzou Clementinei, confidenta ei, care spăla lenjeria de pat pentru multe familii din district.
Clementine avea o urmă de arsură pe obraz, iar unul dintre copiii ei murise opărit, când se răsturnase unul dintre cazanele în care fierbea rufe.
— Atunci n-o mai învăţa, zicea Clementine.
— O învăţ, dar ea nu vede ce-i valoros, vede doar ce poate să facă. Eu îi dăruiesc diamante, dar ea vrea doar cioburi de sticlă frumos colorate. Eu îi dau o sticlă cu cel mai bun vin, iar ea vrea să bea apă din râu. Eu îi dau prepeliţă, iar ea vrea să mănânce şobolani.
— Atunci de ce insişti? întreba Clementine.
Mama Zouzou ridica din umerii ei slabi, făcându-şi să
tremure braţul veştejit.
Nu avea ce să-i răspundă. Ar fi putut să-i spună
Clementinei că o învaţă pe văduva Paris pentru că se află în viaţă şi este recunoscătoare, pentru că văzuse prea mulţi murind. Ar fi putut să-i spună că într-o zi sclavii se vor răscula, aşa cum visa, aşa cum se răsculaseră (şi fuseseră
înfrânţi) în Laplace, însă ea ştia în sufletul său că fără zeii din Africa nu vor reuşi niciodată să-i înfrângă pe albii care-i înrobiseră şi nu vor putea niciodată să se întoarcă în ţările lor de baştină.
Când se trezise în noaptea aceea teribilă, în urmă cu aproape douăzeci de ani, şi simţise oţelul rece între coastele ei, atunci îşi dăduse seama că viaţa Mamei Zouzou încetase.
Acum era cineva care nu trăia, care doar ura. Dacă ai fi întrebat-o despre ură, n-ar fi fost în stare să-ţi povestească
despre fata de doisprezece ani de pe o navă împuţită. Acest lucru îi dispăruse din minte, se întâmplaseră între timp prea multe biciuiri, prea multe bătăi, prea multe nopţi în lanţuri,
prea multe despărţiri, prea multă durere. Ar fi putut să
povestească despre fiul ei, despre faptul că stăpânul dăduse ordin să i se taie degetul mare când descoperise că băiatul ştia să citească şi să scrie. Ar fi putut să povestească despre fiica ei, care avea doisprezece ani şi era deja gravidă în luna a opta – fusese violată de un supraveghetor –, despre cum albii săpaseră o groapă în pământul roşu, ca să încapă în ea pântecul proeminent al fetei, apoi o biciuiseră până i se acoperise spatele de sânge. În ciuda gropii săpate cu grijă, fata îşi pierduse copilul şi viaţa în dimineaţa zilei de duminică, atunci când toţi oamenii albi erau la biserică…
Prea multă durere…
— Venerează-i, îi spuse Mama Zouzou tinerei văduve Paris pe când se aflau în bayou, la o oră după miezul nopţii.
Erau amândouă goale până la mijloc, transpirând în noaptea umedă, cu pielea luminată de razele lunii.
Soţul văduvei Paris, Jacques (a cărui moarte, peste trei ani, va avea multe caracteristici interesante), îi povestise lui Marie câte ceva despre zeii din Santo Domingo, dar ei nu-i păsase. Puterea provenea din ritualuri, nu de la zei…
Împreună, Mama Zouzou şi văduva Paris cântau, jeleau şi băteau din picioare în mlaştină. Cântau pentru şerpii negri atât femeia de culoare născută liberă, cât şi sclava cu braţul veştejit.
— Aici nu-i vorba numai ca tu să prosperi iar duşmanii tăi să dea greş, zise Mama Zouzou.
Multe dintre cuvintele ceremoniei – cuvinte pe care le ştiuse cândva, cuvinte pe care le ştiuse şi fratele ei – îi dispăruseră din minte. Mama Zouzou îi spusese frumoasei Marie Laveau că vorbele nu contează, doar melodia şi ritmul.
Iar acum, cântând şi dansând pentru şerpii negri în mlaştină, bătrâna avu o viziune bizară. Văzu ritmul cântecelor, ritmul Calinda, ritmul Bamboula, toate ritmurile Africii ecuatoriale împrăştiindu-se încet peste pământul acela aflat în miez de noapte, până când întreaga ţară începu să
tremure şi să se cutremure în ritmurile vechilor zei, ale căror tărâmuri le părăsise. Dar nici aceasta, păru ea să înţeleagă
acum în mlaştină, nici chiar aceasta nu va fi de-ajuns.
Mama Zouzou se întoarse către frumoasa Marie şi se văzu prin ochii acesteia: o femeie bătrână, cu pielea neagră, cu faţa acoperită de riduri, cu braţul osos atârnându-i pe lângă
trup, cu ochii precum cei ai unei femei care-şi văzuse copiii luptându-se cu câinii în troacă, pentru mâncare. Se văzu şi-şi dădu seama pentru prima oară de teama şi de repulsia pe care le simţea tânăra faţă de ea.
Apoi izbucni în râs, se aplecă şi luă în mâna ei bună un şarpe negru, lung cât un copăcel şi gros ca o parâmă de corabie.
— Iată, zise ea. Acesta va fi voudon-ul nostru.
Puse şarpele, care nu opunea rezistenţă, într-un coş pe care-l ducea Marie, iar aceasta se îngălbenise de frică.
Apoi, în lumina lunii, a doua vedere – cea finală – o posedă, şi bătrâna îl zări pe fratele ei, Agasu. Nu mai era băiatul de doisprezece ani pe care-l văzuse pentru ultima oară în piaţa din Bridgeport, ci un bărbat uriaş, chel, care-şi rânjea dinţii sparţi şi care avea spatele dungat de cicatrice adânci. Ţinea într-o mână o macetă. Din braţul drept îi rămăsese doar un ciot.
Bătrâna întinse către el braţul stâng, cel bun.
— Mai aşteaptă un pic, şopti ea. O să vin şi eu. O să vin curând.
Iar Marie Paris crezu că bătrâna vorbea cu ea.
CAPITOLUL DOISPREZECE
America şi-a investit religia, ca şi moralitatea, în acţiuni cu dividende sigure. A adoptat poziţia
