Cu unsprezece ani în urmă, pe când avea douăzeci şi cinci de ani, braţul drept i se veştejise. Niciunul dintre oamenii albi nu ştiuse ce să-i facă. Carnea i se topise de pe oase, iar braţul îi atârna de-a lungul trupului – un braţ scheletic, aproape imobil. După aceea devenise o sclavă de casă.
Familia Casterton, care deţinea plantaţia, fusese impresionată de îndemânarea ei la gătit şi la îngrijirea casei, dar doamna Casterton considera că braţul veştejit face o impresie neplăcută, aşa că vânduse fata familiei Lavere, care plecase pentru un an din Louisiana. Domnul Lavere era un om gras, vesel, care avea nevoie de o bucătăreasă şi de o servitoare bună la toate. Pe el nu-l deranja braţul veştejit al sclavei Daisy. Când peste un an familia Lavere se întoarse în Louisiana, sclava Sukey o însoţi.
În New Orleans, la această sclavă veneau femei, dar şi bărbaţi, ca să cumpere leacuri, licori de dragoste şi mici
fetişuri. Da, majoritatea erau negri, însă veneau şi albi.
Familia Lavere se făcea că nu vede nimic. Poate că le plăcea să se bucure de prestigiul de a deţine o sclavă temută şi respectată. Cu toate acestea, stăpânii ei nu-i permiteau să-şi răscumpere libertatea.
Sukey se ducea în bayou86 noaptea târziu şi dansa Calinda şi Bamboula. Ca şi dansatorii din Saint-Domingue sau cei din ţara ei natală, dansatorii din bayou aveau un şarpe negru ca voudon87. Dar zeii din ţara ei natală şi cei ai altor popoare din Africa nu posedau oamenii aşa cum îl posedau pe fratele ei şi pe oamenii din Saint-Domingue. Cu toate acestea, Sukey îi invoca, le striga numele şi le cerea favoruri.
Sclava îi auzea pe oamenii albi vorbind despre revolta din Santo Domingo (aşa îi spuneau ei insulei) şi despre faptul că
era sortită eşecului – „Gândeşte-te un pic! O ţară a canibalilor!” –, apoi remarcă faptul că, de la un moment dat, albii nu mai pomeneau de revoltă.
Mai mult, Sukey avea impresia că stăpânii ei se prefăceau că nu existase niciodată o ţară numită Santo Domingo.
Cât despre Haiti, acest cuvânt nu fusese pomenit niciodată. Ca şi cum întreaga naţiune americană decisese că
poate să facă să dispară o insulă de mari dimensiuni din Marea Caraibilor doar printr-un efort de credinţă.
O generaţie de copii Lavere crescuse sub supravegherea atentă a lui Sukey. Cel mai mic, care nu reuşea să-i rostească numele, o poreclise Mama Zouzou, iar porecla prinsese. Acum, în anul 1821, Sukey avea cincizeci şi cinci de ani, însă arăta mult mai în vârstă.
Ştia mai multe secrete decât bătrâna Sanite Dede, care vindea dulciuri în faţă la Cabildo, mai multe decât Marie Saloppe, care-şi zicea regina voodoo. Amândouă acestea erau femei de culoare, dar libere, în timp ce Mama Zouzou era sclavă şi destinată să moară sclavă, sau cel puţin aşa spunea stăpânul ei.
86 Bayou – braţ de râu sau parte de lac sau mare transformate în baltă.
87 Voudon (vodun, vudu) – „spirit”, în limbile vest-africane.
Tânăra care venise la ea ca să afle ce se întâmplase cu soţul ei se prezentase drept văduva Paris. Avea sâni ţanţoşi, era tânără şi mândră. Avea ceva sânge african, dar şi european şi indian. Pielea îi era roşcată, iar părul sclipitor de negru. Avea ochi negri, aroganţi. Se părea că soţul ei, Jacques Paris, murise. Domnul Paris era pe trei sferturi alb şi bastardul unei familii cândva măreţe. Unul dintre mulţii imigranţi care fugiseră din Santo Domingo. Fusese născut liber, ca şi tânăra şi impresionanta lui soţie.
— Jacques al meu e mort? întrebă văduva Paris.
Femeia era coafeză şi mergea din casă în casă, coafând doamnele elegante din New Orleans înainte de evenimentele sociale importante.
Mama Zouzou îşi consultă oasele, apoi clătină din cap:
— E cu o femeie albă, undeva la nord de locul acesta. O
femeie albă cu păr auriu. E viu.
Nu era vorba de nicio magie. Toată lumea din New Orleans ştia cu cine fugise Jacques Paris şi ce culoare avea părul femeii.
Mama Zouzou fu surprinsă când îşi dădu seama că văduva Paris nu ştia că Jacques al ei îşi vâra în fiecare noapte micuţul său pipi de mulatru într-o fată cu pielea roz, din Colfax. Asta în nopţile în care nu era atât de beat încât să-şi poată folosi scula doar pentru urinat. Poate că femeia ştia.
Poate că venise din alt motiv.
Văduva Paris venea o dată sau de două ori pe săptămână
s-o vadă pe bătrâna sclavă. După o lună îi aduse bătrânei daruri: panglici pentru păr, o prăjitură şi un cocoş negru.
— Mama Zouzou, i se adresă tânăra, e timpul să mă înveţi ceea ce ştii.
— Da, răspunse Mama Zouzou, care-şi dădea seama din ce parte bate vântul.
Şi în plus, văduva Paris îi mărturisise că se născuse cu membrană între degetele de la picioare, ceea ce însemna că
era o geamănă şi că-şi ucisese geamănul în pântecul mamei.
Aşa că Mama Zouzou nu avea de ales.
O învăţă pe tânără că două nucşoare atârnate de un fir ţinut în jurul gâtului până când se rupe firul vindecă bolile
de inimă, în timp ce un porumbel care n-a zburat niciodată, spintecat şi pus pe capul pacientului, înlătură febra. Îi arătă
cum să facă un sac al dorinţelor – un săculeţ de piele care conţinea treisprezece penny, nouă seminţe de bumbac şi ghearele unui cocoş negru – şi cum să frece sacul pentru ca dorinţele să i se îndeplinească.
Văduva Paris învăţa tot ce-i arăta Mama Zouzou. Dar pe ea n-o interesau zeii. N-o interesau cu adevărat. O interesau lucrurile practice. Fusese încântată să afle că dacă scufunzi o broască vie în miere iar apoi o pui într-un muşuroi de furnici, descoperi, după ce oasele vor fi albe, curăţate de carne, că
există un os neted, în formă de inimă, şi unul cu un cârlig.
Osul cu cârlig trebuie atârnat de veşmintele cuiva care vrei să te iubească, în timp ce osul în formă de inimă trebuie ţinut într-un loc sigur (pentru că dacă-l pierzi, cel pe care-l iubeşti se va întoarce împotriva ta ca un câine turbat). Dar dacă faci totul aşa cum se cuvine, cel pe care-l iubeşti va fi al tău.
Şi mai află că praful de şarpe uscat pus în pudra de faţă a unei duşmance va produce orbirea acesteia, şi că o duşmancă poate fi făcută să se înece singură luându-i lenjeria, întorcând-o pe dos şi îngropând-o la miez de noapte sub o cărămidă.
Mama Zouzou îi arătă văduvei Paris Rădăcina Minune a Lumii, marea şi mica rădăcină a lui John Cuceritorul, îi arătă
sângele de dragon, valeriana şi iarba cu cinci degete.
