— Sunt arestat? întrebă Shadow, pentru a doua oară.

— Nici vorbă. Nu până în momentul în care va trebui să fii.

Adică o să vii cu mine din datorie civică, ca să rezolvăm situaţia.

Chad îl controlă pe Shadow, dar nu găsi nicio armă. Se urcară în maşina lui Mulligan. Din nou, Shadow se aşeză în spate, privind prin plasa de metal. Gândi: „SOS! Ajutor!”

Încercă să-l forţeze pe Mulligan cu mintea, aşa cum făcuse cândva cu un poliţist din Chicago – „E vechiul tău prieten Mike Ainsel. I-ai salvat viaţa. Nu-ţi dai seama că eşti caraghios? De ce nu renunţi la povestea asta?”

— Cred că am făcut bine că te-am scos de acolo, zise Chad. Mai era nevoie de un tip cu gură mare care să decidă

că tu eşti ucigaşul lui Alison McGovern şi mă trezeam pe cap cu o gloată pusă pe linşat.

— Ai dreptate.

Rămaseră tăcuţi tot restul drumului până la clădirea poliţiei din Lakeside. Chad îi explică, în timp ce parca în faţa ei, că aparţine de fapt departamentului şerifului comitatului.

Poliţia locală se mulţumea cu câteva încăperi din clădire. În curând, comitatul avea să-şi construiască ceva modern.

Deocamdată, se mulţumeau cu ce avea.

Intrară înăuntru.

— Să-mi caut un avocat? întrebă Shadow.

— Nu eşti acuzat de nimic, îi răspunse Mulligan, în timp ce treceau printre nişte uşi batante. Ia loc.

Shadow se aşeză pe un scaun de lemn, cu arsuri de ţigară

pe părţile laterale. Se simţea confuz şi amorţit. Pe un avizier, lângă mesajul supradimensionat NU FUMAŢI, se afla un mic afiş, pe care scria LIPSEŞTE ŞI E ÎN PERICOL. Fotografia din afiş era cea a lui Alison McGovern.

În încăpere se mai afla o masă de lemn cu exemplare vechi din Sports Illustrated şi Newsweek. Lumina era slabă.

Vopseaua de pe pereţi era galbenă, însă putea să fi fost albă

cândva.

După zece minute, Chad îi aduse un pahar cu ciocolată

caldă, apoasă, de la automat.

— Ce ai în pungă? întrebă el.

Abia atunci Shadow îşi dădu seama că ţinea în mână

punga de plastic ce conţinea Procesele-verbale ale Consiliului Municipal din Lakeside.

— O carte veche. Poza bunicului tău se află în ea. Sau a străbunicului tău.

— Da?

Shadow răsfoi cartea până când găsi portretele celor din consiliul municipal şi i-l arătă pe bărbatul numit Mulligan.

Chad chicoti.

— Asta întrece orice închipuire, zise el.

Minutele trecură, apoi orele. Shadow citi două reviste Sports Illustrated şi începu un Newsweek. Din când în când, Chad intra în încăpere; odată întrebă dacă Shadow avea nevoie să meargă la toaletă, altădată îi oferi un rulou cu şuncă şi un pacheţel cu cartofi prăjiţi.

— Mulţumesc, spuse Shadow, luând pachetul. Sunt arestat?

— Încă nu, îi răspunse Chad. Se pare că n-ai folosit în mod legal numele Mike Ainsel. Pe de altă parte, în statul ăsta poţi să-ţi spui cum vrei, dacă n-o faci în scopuri frauduloase.

Aşa că n-ai de ce să te agiţi.

— Pot să dau un telefon?

— Local?

— La mare distanţă.

— Am face economie dacă am folosi cartela mea telefonică, altfel ar trebui să vâri mărunţiş în valoare de vreo zece dolari în aparatul de pe hol…

„Sigur”, se gândi Shadow. „Şi în felul ăsta o să ştii ce număr am format, poate că o să asculţi şi ce am să discut…”

— Ar fi foarte bine, zise Shadow.

Se duseră într-un birou gol. Shadow îi dădu lui Chad numărul unei firme de pompe funebre din Cairo, Illinois.

Chad îl formă şi-i întinse receptorul lui Shadow, spunându-i:

— Te las singur.

Apoi plecă. Telefonul sună de mai multe ori, apoi cineva îl ridică din furcă.

— Jacquel şi Ibis. Cu ce vă putem fi de folos?

— Bună ziua, domnule Ibis, sunt Mike Ainsel. V-am fost ajutor câteva zile, înainte de Crăciun.

Ibis răspunse, după un moment de ezitare:

— Sigur. Mike. Ce mai faci?

— Nu prea grozav, domnule Ibis. Am necazuri. Sunt pe cale de a fi arestat. Sper să puteţi da de unchiul meu ca să-i spuneţi ce am păţit sau să-i lăsaţi un mesaj.

— Sigur, o să-l caut. Mike, lângă mine e cineva care vrea să-ţi spună câteva cuvinte.

Telefonul fu trecut altcuiva, apoi o voce răguşită de femeie rosti: