Ştiţi ce vreau să zic.
Shadow înţelesese perfect ce voia să zică.
Cei trei nu vorbeau prea mult. Mergeau, uitându-se după
un costum roşu, după mănuşi verzi şi după o căciulă
albastră. Şi după un trup alb. Din când în când, Brogan lua legătura prin radio cu Chad Mulligan.
La prânz se strânseră împreună cu ceilalţi din echipa de căutare într-un autobuz al şcolii şi mâncară hotdogi şi băură
supă fierbinte. Cineva arătă un uliu cu coadă roşie, care stătea într-un copac desfrunzit. Altcineva spuse că semăna mai mult cu un şoim, dar pasărea zbură şi cei doi renunţară
să se mai contrazică.
Hinzelmann le spuse o poveste despre trompeta bunicului său. Bunicul său încercase să cânte pe vreme geroasă, dar frigul era atât de mare lângă hambar, acolo unde se dusese bunicul lui să exerseze, încât din trompetă nu ieşise niciun sunet.
— Apoi, după ce a intrat în casă, a pus trompeta pe sobă, să se dezgheţe. Familia s-a dus la culcare şi, deodată, în toiul nopţii, sunetele dezgheţate au început să iasă din trompetă.
Bunica mea s-a speriat groaznic…
După-amiaza fu nesfârşită, zadarnică şi deprimantă.
Lumina zilei scădea treptat, distanţele se estompau şi lumea devenea indigo, iar vântul bătea suficient de rece şi de tare ca să-ţi jupoaie pielea de pe faţă. Când se făcuse prea întuneric ca să mai continue, Mulligan îi anunţă prin radio să înceteze, apoi autobuzul îi adună pe toţi şi-i duse la sediul pompierilor.
În clădirea de lângă sediul pompierilor se afla taverna Buck Stops Here, şi aici se strânseră majoritatea celor din echipa de căutare. Erau obosiţi şi descurajaţi, discutau între ei despre cât de frig se făcuse şi despre cum Alison o să
apară probabil peste o zi sau două fără să ştie ce griji îşi făcuseră cu toţii.
— Nu trebuie să ai o părere proastă despre oraşul nostru din cauza întâmplării acesteia, zise Brogan. E un oraş bun.
— Lakeside e cel mai bun oraş din zona pădurilor nordice, spuse o femeie slabă, al cărei nume Shadow îl uitase, dacă îl ştiuse vreodată. Ştii câţi şomeri sunt în Lakeside?
— Nu, îi răspunse Shadow.
— Mai puţin de douăzeci. În oraş şi în împrejurimile sale locuiesc peste cinci mii de oameni. Nu suntem bogaţi, dar toţi muncesc. Nu-i ca în oraşele miniere din nord-est, care au ajuns acum aproape toate oraşe-fantomă. Au existat oraşe ale fermierilor, oraşe ucise din cauza prăbuşirii preţului laptelui sau al cărnii de porc. Ştii care-i principala cauză a deceselor nenaturale la fermierii din Vestul Mijlociu?
— Sinuciderea? se hazardă Shadow.
Femeia păru aproape dezamăgită.
— Mda. Asta e. Se sinucid, zise ea.
Clătină din cap, apoi continuă:
— Există multe oraşe pe-aici care trăiesc de pe urma vânătorilor şi a oamenilor veniţi în concediu, oraşe care le iau oamenilor banii şi-i trimit acasă cu trofee cinegetice şi cu înţepături de insecte. Mai există şi oraşe ale unor companii, unde totul merge minunat până când Wal-Mart îşi plasează
în altă parte centrul de distribuţie sau 3M încetează să
producă acolo carcase pentru CD-uri, şi deodată o mulţime de oameni nu mai au cu ce să-şi plătească ratele, îmi pare rău, nu ţi-am reţinut numele…
— Ainsel, zise Shadow. Mike Ainsel.
Berea pe care o bea era una locală, făcută cu apă de izvor.
Era bună.
— Eu sunt Callie Knopf, se recomandă femeia. Sora lui Dollie. Spuneam deci că Lakeside a avut noroc. Avem aici câte un pic din toate – ferme, industrie uşoară, turism, meseriaşi. Şcoli bune.
Shadow se uita nedumerit la ea. Simţea ceva găunos în vorbele ei. Avea impresia că aude un vânzător, unul bun, care credea în produsele sale, dar dorea să fie sigur că o să
pleci acasă cu periile lui sau cu setul complet de enciclopedii.
Poate că impresia i se citea pe figură, pentru că femeia zise:
— Îmi pare rău. Când iubeşti ceva, nu încetezi să vorbeşti despre obiectul dragostei tale. Cu ce te ocupi, domnule Ainsel?
— Unchiul meu cumpără şi vinde antichităţi prin toată
ţara. Îl ajut să transporte lucrurile mari şi grele. Fără să le distrug prea mult. E o slujbă bună, dar nu-i continuă.
O pisică neagră, mascota barului, se strecură între picioarele lui Shadow, frecându-şi capul de cizmele lui. Apoi se urcă pe bancă, lângă el, şi adormi.
— Măcar călătoreşti, zise Brogan. Mai faci şi altceva?
— Aveţi opt monede de un sfert de dolar? întrebă Shadow.
Brogan scotoci prin mărunţiş şi găsi patru monede, pe care le împinse pe masă spre Shadow. Callie Knopf îi dădu celelalte patru monede.
