— Unde ai fost ieri, domnule Ainsel?
Shadow simţi că lumea începe să se învârtă în jurul său.
Ştia că nu făcuse nimic ca să se simtă vinovat („Eşti un puşcăriaş eliberat condiţionat, care se dă drept altcineva şi care a încălcat condiţiile eliberării”, şopti o voce în mintea sa.
„Nu-i suficient?”)
— În San Francisco, răspunse el. În California. L-am ajutat pe unchiul meu să transporte un pat.
— Ai cotoarele de la bilete?
— Sigur, răspunse el.
Ştia că are în buzunarul din spate al pantalonilor ambele cotoare. Le scoase şi le dădu poliţistului.
— Ce s-a întâmplat?
Chad Mulligan examină biletele, apoi îi răspunse:
— Alison McGovern a dispărut. Dădea o mână de ajutor la Societatea Umanitară din Lakeside. Hrănea animale, plimba câini… Ieşea din casă pentru câteva ore, după ce termina şcoala. Da… Dolly Knopf, care conduce Societatea Umanitară, o aducea întotdeauna seara acasă, atunci când închidea. Ieri, Alison n-a mai ajuns acolo.
— A dispărut…
— Da. Părinţii ei mi-au telefonat azi-noapte. Copilul ăla zănatic obişnuia să facă autostopul până la Societatea Umanitară. E în comitatul W, într-un loc izolat. Părinţii ei i-au spus să nu mai facă autostopul, dar ăsta nu-i genul de localitate în care se întâmplă lucruri rele… ştii, oamenii de
aici nu-şi încuie uşile. Iar pe copii nu-i poţi convinge. Aşadar, uită-te din nou la fotografie.
Alison McGovern zâmbea. În poză, benzile de cauciuc de pe dinţii ei erau roşii, nu albastre.
— Juri pe onoarea ta că n-ai răpit-o, n-ai violat-o, n-ai omorât-o?
— Eram în San Francisco. Şi n-aş face o asemenea mizerie.
— Amice, aşa mi-am imaginat şi eu. Vrei să mă ajuţi s-o caut?
— Eu?
— Tu. În dimineaţa asta au venit tipii cu câinii poliţişti şi n-au găsit nimic până acum, oftă el. Mike, sper că fata e în Twin Cities şi-şi face de cap cu vreun prieten drogat.
— Crezi că-i aşa?
— E posibil. Te alături echipei de căutare?
Shadow îşi aminti că văzuse fata la Henning’s Farm and Home Supplies, îşi aminti zâmbetul ei timid, cu benzi albastre, îşi aminti că-şi spusese că se va face frumoasă
cândva… Şi răspunse:
— Mă alătur.
În holul clădirii pompierilor aşteptau vreo douăzeci şi cinci de bărbaţi şi de femei. Shadow îl recunoscu pe Hinzelmann.
Şi alte figuri îi păreau familiare. Tot acolo mai erau poliţişti şi câţiva bărbaţi şi femei în uniformele cafenii ale departamentului şerifului din comitatul Lumber.
Chad Mulligan le spuse ce purta Alison atunci când dispăruse (un costum stacojiu de schi, mănuşi verzi, o căciulă albastră de lână sub gluga costumului de schi) şi împărţi voluntarii în echipe de câte trei oameni. Shadow, Hinzelmann şi un tip ce se numea Brogan alcătuiră un grup.
Li se reaminti că perioada luminoasă din zi era foarte scurtă, li se spuse că dacă – Doamne fereşte! — ar găsi cadavrul lui Alison, nu aveau voie să atingă nimic, trebuiau doar să ceară
ajutor prin radio, iar dacă ar găsi-o în viaţă, trebuiau s-o ţină
la căldură până când soseau ajutoarele.
Apoi fură duşi în comitatul W.
Hinzelmann, Brogan şi Shadow merseră de-a lungul unui
pârâu îngheţat. Înainte de despărţire, fiecare grup de câte trei oameni primise un mic dispozitiv radio.
Norii erau joşi, iar lumea devenise cenuşie. Nu căzuse pic de zăpadă în ultimele treizeci şi şase de ore. Urmele de paşi ieşeau în evidenţă în crusta sclipitoare a zăpezii fărâmicioase.
Brogan arăta ca un colonel pensionar: avea o mustăcioară
subţire şi tâmplele grizonante. Îi povesti lui Shadow că fusese director de liceu.
— Nu mai sunt tânăr. Acum mai predau un pic, organizez spectacolul de teatru al şcolii – acesta a fost întotdeauna lucrul cel mai interesant din anul şcolar vânez din când în când şi am o cabană mică lângă lacul Pike. Petrec cam mult timp acolo.
În timp ce mergeau, Brogan mai spuse:
— Pe de o parte, sper s-o găsim. Pe de altă parte, aş fi bucuros s-o găsească altcineva, nu noi – dacă o s-o găsim.
