De ce eşti încruntat? Mergem mai departe.

Tu, eu, el – prea multe vieţi sunt în joc…

STEPHEN SONDHEIM, „PRIETENI VECHI”

Era sâmbătă dimineaţă. Shadow auzi soneria şi deschise uşa.

În faţa sa se afla Marguerite Olsen. Femeia nu intră, rămase în lumina soarelui, părând foarte serioasă.

— Domnule Ainsel…

— Mike, te rog, zise Shadow.

— Da, Mike. Vrei să vii la cină în seara asta? Pe la şase? N-o să fie nimic deosebit, doar spaghete şi chiftele.

— Nu-i nimic, îmi plac spaghetele cu chiftele.

— Dacă ai alte planuri…

— N-am alte planuri.

— La ora şase.

— Să aduc flori?

— Dacă vrei… Dar e un gest monden, nu o invitaţie romantică.

Shadow se bărbieri, făcu o plimbare până la pod şi înapoi.

Soarele se ridicase, iar Shadow ajunse acasă transpirat.

Merse cu maşina până la Dave’s Finest Foods şi cumpără o sticlă de vin. Costa douăzeci de dolari, ceea ce i se păru o garanţie a calităţii. Nu se pricepea la vinuri, cumpără un cabernet de California, pentru că pe vremea când era mai tânăr văzuse scris pe bara de protecţie a unei maşini VIAŢA E UN CABERNET şi-l apucase râsul.

Mai cumpără şi o plantă într-un ghiveci, drept cadou.

Frunze verzi, nu flori. Nimic romantic.

Mai cumpără o cutie de lapte, pe care nu avea să-l bea vreodată, şi o pungă cu fructe, pe care nu avea să le mănânce vreodată.

Apoi se duse la Mabel şi cumpără un singur pateu, pentru prânz. Mabel se lumină la faţă când îl văzu:

— Te-a găsit domnul Hinzelmann?

— Nu ştiam că mă caută.

— Da. Vrea să te ia la pescuit la copcă. Iar Chad Mulligan a întrebat dacă te-am văzut. A sosit verişoara lui din alt stat.

Verişoară de gradul doi, noi obişnuim să le spunem veri de sărutat. Ce dulceaţă! O să-ţi placă, zise Mabel.

Apoi puse pateul într-o pungă cafenie de hârtie şi răsuci capătul pungii, ca să păstreze pateul cald.

Shadow se întoarse acasă pe drumul cel mai lung, cu o mână conducând şi cu cealaltă ducând mâncarea la gură.

Firimiturile de pateu cădeau pe pantalonii săi şi pe podeaua automobilului. Trecu pe lângă biblioteca de pe malul de sud al lacului. Oraşul era alb şi negru, în mijlocul gheţii şi al zăpezii. Primăvara părea incredibil de îndepărtată. Rabla avea să stea pe gheaţă veşnic, împreună cu cabinele pentru pescuit la copcă, snowmobile şi camionete.

Ajunse acasă, parcă, intră pe alee şi urcă pe scara de lemn până la apartamentul său. Sticleţii şi ciocănitorile de pe tava cu mâncare pentru păsări nu se osteniră să-l privească.

Shadow întră în casă, udă planta şi se întrebă dacă să pună

vinul în frigider.

Avea o grămadă de timp de pierdut până la şase.

Îşi dori să mai fie în stare să se uite liniştit la televizor.

Voia să se distreze, nu să gândească, doar să stea şi să se lase scăldat de sunete şi de lumină. „Vrei să vezi ţâţele lui Lucy?" îi şopti în amintire cineva cu vocea lui Lucy, iar el clătină din cap, cu toate că nu era nimeni care să-l vadă.

Îşi dădu seama că este nervos. Era prima sa interacţiune socială cu alţi oameni – oameni normali, nu puşcăriaşi, nici zei, nici eroi culturali, nici vise – de când fusese arestat, cu mai mult de trei ani în urmă. Trebuia să susţină o conversaţie, în calitate de „Mike Ainsel”.

Se uită la ceas. Era două şi jumătate. Marguerite Olsen îi spusese să fie prezent la ora şase. Prin asta înţelesese şase fix? Sau trebuia să se ducă un pic mai devreme? Sau puţin mai târziu? Decise, în cele din urmă, să fie acolo la ora şase şi cinci minute.

Telefonul începu să sune.

— Da? zise el.

— Nu aşa se răspunde la telefon! mârâi Wednesday.

— Când o să am telefonul conectat, o să răspund politicos.

Pot să te ajut cu ceva?

— Nu ştiu, îi răspunse Wednesday.

Apoi adăugă, după o pauză lungă:

— Să-i organizezi pe zei e ca şi cum ai încerca să aliniezi pisicile într-un singur şir. N-au înclinaţie spre aşa ceva!

Avea în glas o resemnare şi o oboseală pe care Shadow nu le mai auzise vreodată.

— Ce nu merge?

— E greu. E-al naibii de greu. Nu ştiu dacă o să reuşesc.

Am putea la fel de bine să ne tăiem gâtul singuri. Pur şi simplu, să ne tăiem gâtul.

— Nu trebuie să vorbeşti aşa.

— Mda… Bine…