filme Disney începând din 1968.

Maşina o lovi atât de puternic, încât o aruncă în aer ca pe o păpuşă. Bilquis căzu pe drum, în spatele limuzinei, iar impactul îi rupse pelvisul şi îi fractură craniul. Apa rece a ploii curgea pe faţa ei.

Începu să-şi blesteme ucigaşul, să-l blesteme în tăcere, pentru că nu putea să-şi mişte buzele. Îl blestemă în trezie şi în somn, în viaţă şi în moarte. Îl blestemă aşa cum ştie să

blesteme numai cineva care este pe jumătate demon din partea tatălui său.

Se deschise o uşă a maşinii. Cineva se apropie de ea.

— Eşti o fată analogică… fredonă din nou tipul, cu vocea lui afonă… Ce trăieşte într-o lume digitală… Madonnă

afurisită! Toate sunteţi nişte Madonne afurisite!

Apoi plecă.

Limuzina dădu înapoi şi prima dată trecu peste ea încet.

Oasele ei trosniră sub pneuri. Apoi limuzina se întoarse din deal, venind către ea.

Când, în cele din urmă, maşina părăsi dealul, pe drum rămăsese doar carnea roşie zdrobită a victimei, care cu greu putea fi recunoscută drept umană, iar în curând până şi asta va fi spălată de ploaie…

INTERLUDIU 2

— Salut, Samantha.

— Mags, tu eşti?

— Cine alta? Leon a spus că mătuşa Sammy a telefonat pe când eram sub duş.

— Am avut o discuţie interesantă. E un copil atât de dulce!

— Da. Cred că o să-l păstrez.

Un moment de stânjeneală din partea amândurora, nici măcar o şoaptă prin linia telefonică. Apoi:

— Sammy, cum merge cu şcoala?

— Ne-au dat o săptămână liberă. Au o problemă cu încălzirea. Cum merg lucrurile în fundătura noastră din pădurile nordice?

— Bine, am un nou vecin. Face scamatorii cu monede.

Articolele din Lakeside News prezintă o dezbatere pasionantă

despre potenţialul terenului municipal de lângă cimitirul cel vechi, de pe malul sud-estic al lacului, şi subsemnata trebuie să scrie un editorial strident care să prezinte poziţia ziarului în această privinţă, fără să ofere nicio idee care să sugereze care-i poziţia noastră.

— Pare amuzant.

— Nu e. Alison McGovern a dispărut săptămâna trecută –

fata cea mare a lui Jilly şi Stan McGovern. Un copil drăguţ. A avut grijă de Leon de câteva ori.

Deschise gura să spună ceva, apoi o închise, fără să spună

ce intenţionase, apoi zise:

— Groaznic!

— Da.

— Da…

Şi cum nu găsi nimic de adăugat care să nu doară, întrebă:

— E frumos?

— Cine?

— Vecinul.

— Se numeşte Ainsel. Mike Ainsel. E un tip cumsecade.

Prea tânăr pentru mine. Un tip solid, arată cam… cum se

zice? începe cu „m”.

— Mare? Magnific? Măritat?

Un hohot de râs, urmat de:

— Da, cred că arată a om însurat. Adică… dacă bărbaţii însuraţi ar arăta într-un anumit fel, aşa ar trebui să arate.

Dar cuvântul la care mă gândeam era „melancolic”. Arată

melancolic.

— Şi misterios?

— Nu în mod deosebit. Când s-a mutat aici părea neajutorat – nu ştia nici să-şi izoleze ferestrele ca să nu piardă căldura. Uneori pare să nu ştie ce face aici. Când e prezent, când dispare. Îl văd plimbându-se din când în când.

— Poate jefuieşte bănci.

— La asta m-am gândit şi eu.

— Nu te-ai gândit. E ideea mea. Mags, tu ce faci? Te simţi bine?

— Mda.