— Ştiai că sunt aici?

— Da, zise ea, şi se opri, se încruntă şi-şi muşcă uşor buza de jos. Am ştiut. Aşa, din senin. Am crezut că tu m-ai chemat, dar n-ai fost tu, nu-i aşa?

— N-am fost eu.

— N-ai vrut să mă vezi.

— Nu-i adevărat… Nu, n-am vrut să te văd. Îmi provoca prea multă durere.

Zăpada scârţâia sub picioarele lor şi sclipea ca diamantele în bătaia soarelui.

— E greu să nu fii viu, zise Laura.

— Adică vrei să spui că-i greu pentru tine să fii moartă?

Mă străduiesc să aflu cum să te aduc înapoi. Cred că sunt pe drumul cel bun…

— Îţi sunt recunoscătoare şi sper să reuşeşti. Am făcut o grămadă de lucruri rele… zise ea, şi clătină din cap. Dar discutam despre tine…

— Eu sunt viu, nu-s mort. Îţi aminteşti?

— Nu eşti mort, zise ea. Dar nu sunt sigură că eşti viu.

„Nu aşa trebuie să se desfăşoare o discuţie”, îşi zise

Shadow.

— Te iubesc, zise ea, fără patimă. Tu eşti căţeluşul meu.

Dar când eşti mort vezi lucrurile mai limpede. Parcă n-ar fi nimic în locul tău. Eşti ca o gaură în univers, una mare, zdravănă, în formă de om. Chiar şi când eram împreună, îmi plăcea să fiu cu tine. Tu mă adorai şi ai fi făcut orice pentru mine. Dar uneori intram în cameră şi aveam impresia că nu-i nimeni acolo. Apoi aprindeam lumina şi-mi dădeam seama că

stai acolo singur, fără să citeşti, fără să te uiţi la televizor, fără să faci ceva.

Laura îl îmbrăţişă, ca şi cum ar fi vrut să înlăture rana provocată de cuvintele ei, apoi zise:

— Cel mai bun lucru legat de Robbie a fost că el era cineva. Uneori era o jigodie, alteori era penibil, îi plăcea să

fim înconjuraţi de oglinzi când făceam dragoste, ca să se vadă singur cum mă regula, dar era viu, căţeluşule. Dorea diferite lucruri. Umplea spaţiul. Îmi pare rău. Ţi-am rănit simţămintele?

Shadow nu fu sigur că vocea n-o să-l trădeze, aşa că se mulţumi să clatine din cap.

— Bine, zise ea.

Se apropiau de locul în care Shadow îşi lăsase maşina.

Bărbatul simţi nevoia să spună ceva: „te iubesc” sau „te rog, nu pleca” sau „îmi pare rău”. Cuvinte pe care le foloseşti ca să peticeşti o conversaţie care a luat-o brusc razna. Dar în loc de asta zise:

— Nu sunt mort.

— Poate că nu eşti. Dar eşti convins că eşti viu?

— Uită-te la mine.

— Asta nu-i un răspuns, zise nevasta lui cea moartă. O să

ştii, atunci când o să fii.

— Şi acum, ce-ai să faci? o întrebă el.

— Acum te-am văzut, o să mă duc din nou spre sud.

— Te întorci în Texas?

— Nu-mi pasă unde, doar să fie cald.

— Eu trebuie să aştept aici până când şeful meu va avea nevoie de mine, zise Shadow.

— Asta nu înseamnă să trăieşti, zise Laura.

Apoi oftă, după care zâmbi, cu zâmbetul care-i mergea la suflet de fiecare dată, indiferent de câte ori îl vedea. De fiecare dată când îi zâmbea astfel, era întotdeauna pentru prima dată.

— Am să te mai văd?

Ea privi în sus către el şi încetă să zâmbească.

— Aşa cred. La sfârşit. Nimic nu s-a sfârşit încă, nu-i aşa?

— Nu, spuse el, nu s-a sfârşit.

Shadow vru s-o îmbrăţişeze, dar ea clătină din cap şi se aşeză pe marginea mesei pentru picnic, acoperite cu zăpadă, privindu-l cum se îndepărtează cu maşina.

INTERLUDIU

Războiul începuse şi nimeni nu-şi dădea seama. Furtuna cobora şi nimeni nu ştia.

Războaie au loc tot timpul, fără ca lumea din afară să aibă

cunoştinţă de ele: războiul împotriva infracţiunilor, războiul împotriva sărăciei, războiul împotriva drogurilor. Războiul acesta era mai mic decât ele, mai strâns şi mai selectiv, însă

la fel de real ca oricare altul.

O grindă prăbuşită în Manhattan blocă o stradă timp de două zile. Omorâse doi pietoni, un taximetrist arab şi pe pasagerul taxiului.

Un camionagiu din Denver fu găsit mort în locuinţa sa.

Instrumentul crimei, un ciocan cu mâner înfăşurat în cauciuc, fusese lăsat pe podea, lângă cadavru. Figura omului rămăsese neatinsă, dar ceafa îi fusese complet zdrobită. Pe oglinda din baie fuseseră scrise cu un ruj de buze cafeniu mai multe cuvinte, într-un alfabet străin.