— Douăzeci şi trei martie, zise Shadow, ca şi cum ar fi încurajat rabla. Pe la nouă şi un sfert, dimineaţa. Poţi s-o faci!

— Nicio şansă, spuse un glas de femeie. Trei aprilie. Ora şase după-amiaza. Atunci se încălzeşte gheaţa.

Shadow zâmbi. Marguerite Olsen purta un costum de schi şi era la celălalt capăt al palierului, umplând vasul în care se găsea mâncarea pentru păsări.

— Am citit articolul dumneavoastră despre recordul oraşului la ştiucă.

— Captivant, nu-i aşa?

— Mai degrabă instructiv.

— Am crezut că nu vă mai întoarceţi printre noi. Aţi lipsit ceva timp!

— Unchiul meu a avut nevoie de mine. Nici nu mi-am dat seama când au trecut zilele.

Femeia aşeză ultima bucată de seu în colivie şi începu să

umple o plasă micuţă cu seminţe de ciulini pe care le lua dintr-un bidon de plastic pentru lapte. Mai mulţi sticleţi, măslinii în hainele lor de iarnă, ciripeau nerăbdători într-un brad învecinat.

— N-am găsit nimic în ziar despre Alison McGovern.

— N-am avut despre ce să scriu. Lipseşte în continuare. S-a zvonit că ar fi zărit-o cineva în Detroit, dar până la urmă s-a dovedit o alarmă falsă.

— Sărmanul copil!

Marguerite Olsen înşurubă capacul bidonului şi zise cu o voce calmă:

— Sper că-i moartă.

— De ce? întrebă Shadow, uimit.

— Pentru că alternativele sunt mai rele.

Sticleţii săreau nervoşi de pe o ramură a bradului pe alta, aşteptând cu nerăbdare plecarea oamenilor.

„Nu te gândeşti la Alison”, îşi zise Shadow, „te gândeşti la fiul tău, te gândeşti la Sandy.”

Îşi aminti că cineva spusese „îmi lipseşte Sandy”. Cine spusese asta?

— Numai bine, zise el.

— Mda… Şi dumneavoastră.

Februarie trecu într-o succesiune de zile scurte, cenuşii.

Uneori ningea, dar de cele mai multe ori nu ningea. Vremea se încălzi şi în zilele bune temperatura urca peste zero grade

Celsius. Shadow rămase în apartament până când începu să

se simtă ca într-o celulă de închisoare. Apoi începu să facă

plimbări, atunci când Wednesday nu avea nevoie de el.

Mergea cea mai mare parte a zilei, făcând drumeţii lungi în afara oraşului. Mergea singur până când ajungea în pădurea rezervaţiei naţionale din nordul şi din vestul oraşului, sau pe terenurile cultivate cu grâu şi păşunile din sud. Merse pe Drumul Sălbăticiei din comitatul Lumber, merse de-a lungul căii ferate vechi, merse pe drumuri lăturalnice. De câteva ori merse pe lacul îngheţat, de la nord la sud. Uneori întâlnea localnici, plimbăreţi sau alergători, le făcea semn cu mâna, iar aceştia îl salutau. De cele mai multe ori nu întâlnea pe nimeni, vedea doar ciori şi cintezoi, de câteva ori zări câte un şoim ce se îndopa dintr-un oposum sau dintr-un enot pe care-l ucisese. Cu o ocazie memorabilă văzu un vultur înhăţând un peşte argintiu din mijlocul râului Pinul Alb, a cărui apă îngheţase la margini, dar curgea încă tumultuos în centru. Peştele se zbătea în ghearele vulturului, sclipind în razele soarelui amiezii. Shadow îşi imagină că peştele s-a eliberat şi a înotat către cer. Asta îl făcu să zâmbească.

Descoperi că atunci când mergea nu trebuia să gândească, şi exact asta îşi dorea, pentru că atunci când gândea, mintea lui ajungea în locuri pe care nu le putea controla, locuri care-l făceau să nu se simtă în largul său. Oboseala era cel mai bun lucru. Când obosea, gândurile lui nu se mai îndreptau spre Laura, spre vise ciudate sau spre lucruri care nu existau şi nu puteau exista. Se întorcea acasă şi adormea fără

dificultate şi fără vise.

Îl întâlni pe Chad Mulligan, şeful poliţiei, în frizeria lui George din piaţa oraşului. Shadow îşi pusese întotdeauna mari speranţe în tunsoare, dar aceasta nu se ridicaseră

niciodată la nivelul aşteptărilor sale. După ce se tundea arăta la fel, doar ca avea părul ceva mai scurt. Chad, care stătea pe scaunul alăturat, părea ciudat de preocupat de modul în care arată. Când frizerul îi termină tunsoarea, se grăbi să se privească în oglindă.

— Arăţi bine, îi spuse Shadow.

— Ţi s-ar părea că arăt bine şi dacă ai fi femeie?

— Cred că da.

Traversară piaţa împreună şi de duseră la localul lui Mabel. Acolo comandară ciocolată fierbinte.

— Mike, te-ai gândit să te angajezi în poliţie? îl întrebă

Chad.

Shadow ridică din umeri şi răspunse:

— Nu m-am gândit. Am impresia că trebuie să ştii o mulţime de lucruri.

— Ştii că cea mai mare parte a poliţiei lucrează în locuri ca acesta? Trebuie doar să ai mintea limpede. Se întâmplă ceva, cineva ţipă la tine, ţipă că a avut loc o crimă groaznică, iar tu trebuie să fii în stare să-i spui că e o greşeală, să faci oamenii să se ducă liniştiţi acasă. Şi să fii în stare să rezolvi problema.

— Şi cum o rezolvi?

— De obicei o rezolvi când pui cătuşe vinovaţilor. Să-mi spui dacă vrei o slujbă. Facem angajări. Iar tu eşti tipul de om de care avem nevoie.

— O să ţin minte, pentru cazul în care afacerile unchiului meu dau greş.

Sorbiră din ciocolată, iar Mulligan zise:

— Mike, ce-ai face dacă ai avea o verişoară care-i văduvă şi care nu te mai caută?

— Cum să te caute?

— La telefon. Locuieşte în alt stat, zise el, îmbujorându-se la faţă. Am văzut-o anul trecut, la o nuntă de familie. Pe atunci era căsătorită, adică soţul ei trăia. Nu mi-e verişoară

primară. Ceva mai îndepărtată.

— Ţi se aprinseseră călcâiele după ea?