sper – fără să se gândească nimeni la tine. Când lucrurile se vor încurca, vom avea nevoie de toate forţele disponibile.
Wednesday păru foarte bătrân şi fragil când rosti aceste vorbe, pielea sa părea aproape transparentă, iar carnea de sub ea cenuşie.
Shadow dori – dori din tot sufletul – să se întindă şi să-şi pună mâna pe mâna cenuşie a lui Wednesday. Dori să-i spună că totul va fi bine – sigur, Shadow nu credea că avea să fie aşa, dar ştia că trebuie să-i spună acest lucru. Existau oameni în trenuri negre. Exista un puşti gras într-o limuzină
lungă şi mai existau indivizi în televizor care nu le doreau binele.
Dar nu-l atinse pe Wednesday. Nu-i spuse nimic.
Mai târziu se întrebă dacă gestul său ar fi fost de vreun folos, dacă ar fi schimbat ceva, dacă ar fi înlăturat vreun rău din cele ce urmau să vină. Îşi spuse că n-ar fi schimbat nimic. Ştia că n-ar fi schimbat nimic. Dar cu toate acestea, îşi dorea ca în timpul zborului de întoarcere să fi atins mâna lui Wednesday.
Lumina zilei scurte de iarnă începuse deja să scadă când Wednesday îl lăsă pe Shadow în faţa apartamentului său.
Temperatura de congelator care-l întâmpină pe Shadow
atunci când deschise uşa maşinii i se păru şi mai mult de science-fiction în comparaţie cu cea din Las Vegas.
— Fereşte-te de necazuri, îi zise Wednesday. Ţine-ţi capul sub parapet. Nu face valuri.
— Toate astea în acelaşi timp?
— Băiete, nu face pe deşteptul cu mine! Poţi să te ascunzi în Lakeside. Am cerut cuiva o mare favoare, ca să fii în siguranţă aici. Dacă ai fi într-un oraş mare, indivizii te-ar adulmeca într-un minut.
— O să stau potolit şi o să mă feresc de necazuri, făgădui Shadow, ştiind ce spune, pentru că avusese necazuri toată
viaţa şi dorea să nu mai aibă niciodată. Când o să te întorci?
— Curând, îi răspunse Wednesday, şi porni motorul Lincolnului, închise fereastra şi demară în noaptea îngheţată.
CAPITOLUL UNSPREZECE
Trei oameni pot să păstreze un secret doar dacă
doi dintre ei sunt morţi.
BEN FRANKLIN,
ALMANAHUL BIETULUI RICHARD
Zilele friguroase trecură. Termometrul nu mai cobori sub minus douăzeci de grade Celsius. Shadow se întrebă cum supravieţuiseră oamenii unei asemenea vremi în zilele de dinaintea electricităţii, înainte de măştile şi de lenjeria călduroasă, înainte de călătoriile facile.
Se afla în magazinul de casete video, momeli, unelte, plus salon de bronzare, iar Hinzelmann tocmai îi arătase muştele făcute manual pentru prins păstrăvi. Acestea erau mai interesante decât se aşteptase: imitaţii colorate ale vieţii, făcute din pene şi aţe, fiecare având ascuns în interior un cârlig.
Îl întrebă şi pe Hinzelmann.
— Vrei un răspuns sincer? întrebă Hinzelmann.
— Sincer.
— Uneori nu supravieţuiau frigului şi mureau, îi răspunse bătrânul. Căminele cu crăpături, sobele şi maşinile de gătit cu ventilaţie proastă omorau la fel de mulţi oameni ca şi frigul. Zilele de atunci erau grele – oamenii îşi petreceau vara şi toamna strângând provizii şi lemne de foc pentru iarnă.
Cel mai rău lucru care li se putea întâmpla era nebunia. Am auzit la radio pe cineva care povestea cât de greu e fără
lumina soarelui, când nu-i destulă lumină în timpul iernii.
Tatăl meu spunea că oamenii se ţicneau, pur şi simplu –
nebunie de iarnă, aşa i se zicea. În Lakeside au fost doar forme uşoare, dar în alte oraşe din jur au fost forme grave.
Era o zicală pe care o auzeam mereu când eram copil: dacă
servitoarea n-a încercat să te omoare până în februarie,
înseamnă că n-are şira spinării. Cărţile de poveşti erau aur curat – tot ce se putea citi era foarte preţuit pe vremea când încă oraşul nu avea o bibliotecă de unde se puteau împrumuta cărţi. Când bunicul meu a primit o carte cu poveşti de la fratele său din Bavaria, toţi germanii din oraş s-au strâns la primărie ca să-l asculte citind, iar finlandezii, irlandezii şi ceilalţi i-au pus pe germani să le spună poveştile.
La treizeci de kilometri de aici, în Jibway, au găsit o femeie care mergea goală, aşa cum o făcuse maică-sa, prin zăpadă, cu un copil mort la sân, şi nu lăsa pe nimeni să i-l ia, spuse bătrânul, clătinând meditativ din cap, apoi închise cutia cu muşte pentru pescuit. Afacerile nu prea merg. Vrei o cartelă
pentru închiriat casete? Peste ceva timp o să deschidă aici un Blockbuster 79 şi o să dăm faliment. Pentru moment însă, avem o colecţie de filme foarte bune.
Shadow îi răspunse că nu are televizor, nici videocasetofon. Îi plăcea tovărăşia lui Hinzelmann –
amintirile acestuia, basmele, rânjetul lui de spiriduş. Dar dacă Shadow ar fi recunoscut că nu mai suferă televizorul de când acesta începuse să-i vorbească, atunci relaţia lor s-ar fi schimbat.
Hinzelmann căută într-un sertar şi scoase o cutie de tablă
– după aspect, fusese cândva o cutie de Crăciun, care conţinuse ciocolată sau prăjituri. Pe capacul ei se vedea un Moş Crăciun colorat, care ţinea o tavă cu sticle de Coca-Cola.
Hinzelmann trase capacul de metal al cutiei şi scoase un carnet şi un teanc de bilete necompletate, apoi întrebă:
