Poliţistul roşi din nou.

— Nu-mi dau seama.

— Să punem întrebarea altfel: ea te plăcea?

— Mi-a spus doar câteva lucruri, atunci când mi-a telefonat. E o femeie foarte frumoasă.

— Şi ce-ai de gând să faci?

— Aş putea să-i cer să vină aici. Ce crezi? spusese că i-ar plăcea să vină aici.

— Sunteţi amândoi adulţi. Eu aş zice s-o chemi…

Chad dădu din cap, se înroşi la faţă, dădu iarăşi din cap.

Telefonul din apartamentul lui Shadow era tăcut, mort.

Se gândise să-l conecteze, dar nu-şi imagina cine ar fi putut să-l sune. Noaptea târziu ridicase receptorul şi ascultase. Era convins că auzise vântul bătând şi o discuţie îndepărtată între mai multe persoane care vorbeau în şoaptă, astfel încât nu se înţelegea nimic. Zise „Alo?” şi „Cine-i acolo?”, dar nu-i răspunse nimeni, se aşternu brusc tăcerea, apoi auzi un hohot de râs, atât de slab, încât nu era sigur că

nu şi-l imaginase.

Shadow călători din nou cu Wednesday în săptămânile care urmară.

Aşteptă în bucătăria unei vile din Rhode Island, în timp ce Wednesday se afla într-un dormitor cufundat în întuneric şi se certa cu o femeie care nu voia să se dea jos din pat, şi nici ca Wednesday ori Shadow să-i vadă faţa. În frigider se găseau o pungă de plastic plină cu greieri şi una plină cu pui de şoarece.

Apoi îl privi pe Wednesday într-un club rock din Seattle, răcnindu-şi saluturile prin zgomotul instrumentelor, adresându-se unei tinere cu păr scurt, roşu, şi cu tatuaje albastre, în spirală. Se părea că discuţia mersese bine, pentru că Wednesday se întorsese rânjind încântat.

Cinci zile mai târziu, Shadow aştepta într-o maşină

închiriată, când Wednesday se întoarse din holul unei clădiri de birouri din Dallas. Wednesday trânti uşa maşinii şi se aşeză tăcut, roşu la faţă de furie. Apoi zise:

— Dă-i drumul! Ai dracu’ albanezi! De parcă-i pasă cuiva de ei!

Trei zile după aceea, zburară în Boulder, unde luară un prânz plăcut împreună cu cinci japoneze. Masa se desfăşurase într-o atmosferă de amabilităţi şi politeţuri, iar Shadow plecă de acolo fără să fie sigur dacă se decisese ceva sau dacă se încheiase vreo înţelegere. Însă Wednesday părea destul de încântat.

Shadow aştepta cu nerăbdare întoarcerea în Lakeside.

Acolo era linişte şi se simţea bine-venit.

Intenţiona ca în fiecare dimineaţă în care nu călătorea să

traverseze podul şi să ajungă în piaţa oraşului. Avea să-şi cumpere două pateuri de la Mabel; avea să mănânce unul pe loc şi să bea o cafea. Dacă lăsase cineva un ziar, avea să-l citească, cu toate că nu-l interesaseră niciodată ştirile într-atât încât să-şi cumpere un ziar.

Avea să-şi pună al doilea pateu în buzunar, înfăşurat în punga lui de hârtie, şi avea să-l mănânce la prânz.

Într-o dimineaţă citea USA Today, iar Mabel îl întrebă:

— Mike, unde te duci astăzi?

Cerul era de un albastru-deschis. Ceaţa dimineţii lăsase copacii acoperiţi cu promoroacă.

— Nu ştiu, îi răspunse Shadow. Poate o să merg din nou pe drumul din pădure.

Femeia îi turnă cafea în cană şi îl întrebă:

— Ai fost vreodată spre est, în comitatul Q? E frumos acolo. O iei pe drumul care începe vizavi de magazinul de covoare de pe Twentieth Avenue.

— Nu, n-am fost niciodată.

— E frumos acolo.

Era deosebit de frumos. Shadow îşi parcă maşina la marginea oraşului şi merse de-a lungul drumului, un drum secundar ce şerpuia în jurul colinelor din estul oraşului.

Colinele erau acoperite cu arţari desfrunziţi, mesteceni albi, brazi şi pini negri.

La un moment dat, o pisicuţă începu să se ţină după el pe drum. Pisica avea culoarea prafului, dar labele îi erau albe.

Shadow se îndreptă spre ea, iar pisica nu fugi.

— Hei, pisico! îi zise Shadow, fără să-şi dea seama.

Pisica îşi lăsă capul într-o parte şi-l privi cu ochi de smarald. Apoi sâsâi – nu spre el, ci către ceva de pe marginea drumului, ceva ce Shadow nu putea să vadă.

— Potoleşte-te, îi zise Shadow, dar pisica traversă drumul şi dispăru într-un câmp de porumb vechi, nerecoltat.

După următoarea cotitură a drumului, Shadow descoperi un mic cimitir. Pietrele de mormânt erau roase de vreme, deşi pe multe dintre ele se aflau buchete de flori proaspete. În jurul cimitirului nu era niciun zid, niciun gard, doar duzi

pitici, plantaţi la marginea terenului şi încovoiaţi de gheaţă şi de vârstă. Shadow păşi peste mormanul de gheaţă şi zăpadă

strâns la marginea drumului. Doi stâlpi de poartă marcau intrarea în cimitir, deşi între ei nu exista niciun fel de poartă.

Shadow pătrunse înăuntru, trecând printre cei doi stâlpi.

Se plimbă prin cimitir, uitându-se la pietrele de mormânt.

Nu existau inscripţii după 1969. Şterse zăpada de pe un înger solid de granit şi se rezemă de el.

Scoase punga de hârtie din buzunar, apoi pateul din pungă. Îi rupse partea de deasupra şi din pateu ieşi o dâră de abur. Mirosea foarte bine, iar Shadow muşcă din el.

Ceva se mişcă în spatele său. La început crezu că-i pisica, apoi simţi parfumul şi, dincolo de parfum, duhoare de putreziciune.

— Te rog să nu te uiţi la mine, zise ea, din spatele lui.

— Bună, Laura, spuse Shadow.

Vocea ei era ezitantă, părea un pic speriată, îşi zise el. Ea îi răspunse:

— Bună, căţeluşule.