Shadow rupse o bucată de pateu şi o întrebă:

— Vrei?

Laura îi răspunse chiar din spatele lui:

— Nu. Nu mai mănânc niciun fel de hrană.

Shadow muşcă din pateu, apoi zise:

— Aş vrea să mă uit la tine.

— N-o să-ţi placă.

— Te rog.

Femeia ocoli îngerul de piatră. Shadow se uită la ea, privind-o la lumina zilei. Unele lucruri se schimbaseră şi altele rămăseseră la fel. Ochii nu se schimbaseră, nici zâmbetul ei plin de speranţă. Şi se vedea limpede că era moartă. Shadow îşi termină pateul, se ridică, scutură

firimiturile din pungă, apoi împachetă punga şi o vârî în buzunar.

Timpul petrecut în casa de pompe funebre din Cairo făcea să-i suporte mai uşor prezenţa. Nu ştia ce să-i spună.

Mâna ei rece o prinse pe a lui şi o strânse uşor. Shadow îşi simţea inima bătându-i în piept. Era speriat, îl speria

normalitatea acelui moment. Se simţea atât de bine cu ea, încât ar fi vrut să rămână acolo pentru totdeauna.

— Îţi duc dorul, recunoscu el.

— Sunt aici.

— Atunci îţi simt cel mai mult lipsa. Când eşti lângă mine.

Când nu eşti cu mine, când eşti doar o fantomă din trecut sau un vis dintr-o altă viaţă, mi-e mai uşor.

Laura îi strânse degetele.

— Cum e moartea? întrebă Shadow.

— Grea. Dar mă descurc.

Laura îşi rezemă capul de umărul lui, iar gestul ăsta îl dădu gata.

— Vrei să ne plimbăm un pic?

— Bineînţeles, răspunse ea, cu un zâmbet nervos pe faţa ei moartă.

Ieşiră din micul cimitir şi se îndreptară spre drum, apoi merseră către oraş, ţinându-se de mână.

— Unde ai fost? îl întrebă ea.

— Cea mai mare parte a timpului am fost aici.

— După Crăciun am avut impresia că te-am pierdut.

Uneori ştiam unde eşti, timp de câteva ore, timp de câteva zile. Apoi dispăreai din nou.

— Am fost în oraş. În Lakeside. E un orăşel bun.

— Oh, zise ea.

Nu mai purta costumul albastru în care fusese înmormântată. Avea pe ea mai multe pulovere, o fustă

neagră, lungă şi cizme înalte, roşii. Shadow le remarcă, iar Laura se uită în jos şi zâmbi.

— Nu-s nişte cizme grozave? Le-am găsit în cel mai mare magazin de încălţăminte din Chicago.

— Şi ce te-a făcut să pleci din Chicago?

— Oh, căţeluşule, n-am stat prea mult în Chicago. M-am îndreptat spre sud. Frigul mă deranjează. Ai crede că-mi place. Dar cred că mă deranjează legătura sa cu moartea.

Nu-l simţi ca frig. Ci ca pe un fel de nimic, iar atunci când eşti mort singurul lucru care te sperie este nimicul. Voiam să

mă duc în Texas. Plănuisem să-mi petrec iarna în Galveston.

Cred că atunci când eram copil îmi petreceam iernile în

Galveston.

— Nu cred, zise Shadow. Nu mi-ai mai spus niciodată asta.

— Nu? Poate că-i vorba de altcineva, nu ştiu… Îmi amintesc pescăruşii – aruncam pâine în aer pentru pescăruşi, erau sute, tot cerul se acoperea de pescăruşi care băteau din aripi şi înhăţau pâinea din aer. Dacă n-am făcut eu asta, presupun că a făcut-o altcineva.

De după colţ apăru o maşină. Şoferul le făcu semn cu mâna. Shadow îi răspunse. I se părea minunat de normal să

se plimbe cu soţia lui.

— Îmi place, zise Laura, ca şi cum i-ar fi citit gândurile.

— Da, îi răspunse Shadow.

— Când am auzit chemarea, a trebuit să mă întorc. Abia ajunsesem în Texas.

— Chemarea?

Laura se uită la el. Moneda de aur de la gâtul ei sclipi.

— E ca o chemare. Am început să mă gândesc la tine.

Trebuia să te văd. Simţeam un fel de foame.