— Dragoste dulce, îi răspunse o voce din spatele maşinii.

104 Tradiţia islamică susţine că Regina din Saba avea picioare păroase.

Bilquis se uită înăuntru, atât cât putea să vadă prin fereastra deschisă. Cunoştea o fată care urcase într-o limuzină lungă, cu cinci jucători de fotbal beţi, şi o încurcase urât de tot. Dar în maşină era un singur client, iar acesta părea tânăr şi amabil. Nu părea un adorator, dar banii, banii buni care urmau să treacă din mâna lui într-a ei reprezentau şi ei o energie – baraka105 i se spunea pe vremuri – ce i-ar fi fost de folos într-un asemenea moment, oricât de mică ar fi fost contribuţia lor.

— Cât? întrebă bărbatul.

— Depinde de ce vrei şi pentru cât timp. Şi de cât îţi permiţi să dai.

Simţi un miros de fum care se scurgea pe fereastra limuzinei, ceva care amintea de cabluri arse şi de circuite supraîncălzite. Uşa fu deschisă dinăuntru.

— Pot să plătesc pentru tot ce vreau, zise clientul. Femeia se aplecă şi se uită în maşină. Nu mai era nimeni în afara clientului, un puşti dolofan, care părea că nu are vârsta legală ca să poată cumpăra băutură. Nu mai era nimeni, aşa că Bilquis urcă în limuzină.

— Eşti un puşti bogat, nu-i aşa?

— Mai mult decât bogat, zise el, mutându-se pe canapeaua de piele către ea.

Se mişca stângaci, iar ea îi zâmbi.

— Mmm… Încălzeşte-mă, dragule, îi zise ea. Trebuie să fii unul dintre tipii de pe internet despre care am citit…

El se umflă ca o broască.

— Da. Printre altele. Sunt un specialist în tehnică. Maşina se puse în mişcare.

— Bilquis, cât vrei numai ca să mi-o sugi?

— Cum mi-ai spus?

— Bilquis, repetă el.

După care cântă, cu o voce nepotrivită pentru cântat: 105 Baraka – termen din limba arabă desemnând prezenţa divină sau o binecuvântare sub forma înţelepciunii, dar şi o forţă spiritual pe care ar poseda-o anumite persoane, obiecte sau morminte.

— Eşti o fată imaterială ce trăieşte într-o lume materială106… Cuvintele sale păreau artificiale, căutate, ca şi cum le-ar fi exersat în faţa oglinzii.

Femeia încetă să zâmbească, faţa i se modifică, deveni mai serioasă, mai dură.

— Ce vrei?

— Ţi-am spus. Dragoste dulce.

— O să-ţi dau tot ce vrei, zise ea.

Trebuia să iasă din limuzină. Maşina mergea prea repede ca să sară din ea, dar o să facă şi asta, dacă n-o să reuşească

să scape cu ajutorul vorbelor. Nu-i plăcea ce se întâmpla acolo, deşi nu pricepea prea bine ce se întâmplă.

— Tot ce vreau… Da, zise puştiul, apoi îşi trecu limba peste buze. Vreau o lume curată. Vreau să stăpânesc ziua de mâine. Vreau evoluţie şi revoluţie. Vreau să-i mut pe cei de felul nostru din curentul secundar în cel principal. Voi sunteţi subterani. Asta-i rău. Trebuie să ieşim în luminile rampei. În faţă şi în centru. Voi v-aţi dat la fund de atâta vreme, că nu mai ştiţi nici să vă folosiţi ochii.

— Mă numesc Ayesha, zise ea. Nu ştiu despre ce vorbeşti.

La colţul străzii e o altă fată, numele ei e Bilquis. Putem să

ne întoarcem pe bulevard, poţi să ne ai pe amândouă…

— Oh, Bilquis, oftă el teatral. Nu mai există credinţă în lume. Nimeni nu ne poate da mai mult. E un vid de credibilitate…

Apoi începu să cânte, cu vocea lui nazală, lipsită de armonie:

— Eşti o fată analogică ce trăieşte într-o lume digitală…

Limuzina coti prea brusc, iar tânărul căzu pe canapea, peste Bilquis. Şoferul maşinii era ascuns de geamul opac.

Femeia fu cuprinsă brusc de convingerea iraţională că nu conduce nimeni maşina, că limuzina albă mergea prin Beverly Hills singură, ca Herbie the Love Bug107.

106 Aluzie la piesa muzicală „Material Girl” a solistei Madonna.

107 Herbie the Love Bug – automobil Volkswagen Beetle model 1963, având caracteristici umane, eroul unei serii de

Apoi clientul întinse mâna şi bătu în geamul opac.

Maşina încetini şi, înainte să se oprească, Bilquis fu aruncată pe uşă, iar ea sări şi căzu pe asfalt. Se afla pe un drum de pe panta dealului. În stânga se afla panta abruptă, în stânga o râpă la fel de abruptă. Femeia începu să alerge în josul drumului.

Limuzina rămase nemişcată.

Începu să plouă, tocurile ei înalte alunecau şi se răsuceau sub ea. Îşi aruncă pantofii şi goni mai departe, udă până la piele, căutând un loc pe unde să iasă din drum. Era speriată.

Sigur, avea puteri, dar era magia sexului, magia foamei. O

ţinuseră în viaţă în ţara aceea mult timp, însă se folosise şi de ochii ei ageri, de mintea ei, de prestanţa ei.

În dreapta se afla un parapet din metal, care împiedica maşinile să cadă în râpă. Ploaia curgea atât de tare pe drumul în pantă, încât îl transformase în râu. Degetele de la picioarele femeii începuseră să sângereze.

Luminile oraşului se întindeau în faţa ei – o hartă electrică

a unui regat imaginar, paradisul terestru –, iar ea voia doar să iasă cu bine de pe drum.

— „Sunt neagră, dar frumoasă”, strigă ea în ploaie şi în noapte. „Eu sunt trandafirul din Sharon şi crinul din vale.

Întăriţi-mă cu vin, îmblânziţi-mă cu mere, pentru că sunt bolnavă de dragoste.”

Un fulger despicat lumină verzui cerul nopţii. Femeia îşi pierdu echilibrul, alunecă mai mulţi metri, julindu-şi piciorul şi cotul, iar când se ridică în picioare văzu farurile maşinii ce cobora dealul către ea. Venea prea repede, iar ea se întrebă

dacă să se arunce în dreapta, unde putea fi strivită de panta dealului, sau în stânga, unde putea să cadă în râpă, aşa că

traversă şoseaua, intenţionând să se caţăre pe pământul ud, când limuzina albă veni derapând pe drumul alunecos, la naiba, mergea cu vreo sută douăzeci de kilometri pe oră, poate plutea pe apa de pe drum, şi-atunci femeia se prinse de pământ şi de nişte rădăcini, începu să se caţăre, însă

pământul ud se sfărâmă, iar ea căzu înapoi pe şosea.