La un centru de sortare a corespondenţei din Phoenix, Arizona, un bărbat înnebuni şi îl împuşcă pe Terry Evensen

„Trolul”, un tip ciudat, bolnăvicios de obez, care locuia singur într-o rulotă. S-a tras şi asupra altor persoane din centrul de sortare, dar numai Evensen a fost ucis. Individul care a tras

– la început s-a crezut că-i vorba de un angajat al poştei care fusese concediat – nu a fost prins şi nu a fost niciodată

identificat.

— Sincer vorbind, zise şeful lui Terry Evensen la ştirile de la ora cinci, ne-am fi aşteptat ca „Trolul” să fi fost cel care a înnebunit. Un lucrător bun, dar ciudat. Nu poţi să ştii niciodată ce-o să se întâmple.

Interviul a fost eliminat, atunci când reportajul a fost reluat ulterior.

Cei nouă membri ai unei comunităţi de pustnici din Montana au fost găsiţi morţi. Reporterii au presupus că este vorba despre o sinucidere în grup, dar s-a descoperit că

motivul morţii fusese otrăvirea cu monoxid de carbon din cauza unui coş vechi.

O criptă a fost profanată în cimitirul din Key West.

Un tren de pasageri a lovit un camion în Idaho, omorând şoferul camionului. Niciunul dintre pasageri n-a suferit răni serioase.

În faza aceea, era mai degrabă un război rece, un simulacru de război, nu se risca nimic cu adevărat.

Vântul agita crengile copacului. Scânteile săreau din foc.

Venea furtuna.

Regina din Saba – pe jumătate demon din partea tatălui ei

–, vrăjitoare, tămăduitoare şi regină, care domnise în Saba pe când Saba era cea mai bogată ţară din lume, pe când mirodeniile, pietrele preţioase şi lemnul aromat erau duse de acolo spre toate colţurile pământului cu corăbiile sau în spatele cămilelor, care fusese venerată pe când era în viaţă, care fusese venerată ca o zeiţă vie de către cel mai înţelept dintre regi, stătea pe trotuarul lui Sunset Boulevard la ora două dimineaţa, privind traficul, arătând ca o mireasă

şleampătă din plastic de pe un tort de nuntă. Stătea de parcă

ar fi fost stăpâna trotuarului şi a nopţii care o înconjura.

Când o privea cineva, buzele ei se mişcau ca şi cum ar fi vorbit singură. Când pe lângă ea treceau bărbaţi singuri în maşină, femeia încerca să-i privească în ochi şi le zâmbea.

Fusese o noapte lungă.

Fusese o săptămână lungă, fuseseră patru mii de ani lungi.

Se mândrea că nu datorează nimic nimănui. Celelalte fete de pe stradă aveau peşti, aveau vicii, aveau copii, aveau oameni care le luau ceea ce câştigau. Ea nu avea.

Nu mai rămăsese nimic sacru în profesia ei. Nimic.

Cu o săptămână în urmă, la Los Angeles începuse să

plouă, umplând străzile de accidente rutiere, aducând noroi de pe dealuri şi depunându-l peste casele din canioane, scurgând întreaga lume prin canalizare, înecând vagabonzii care se adăpostiseră în conductele de ciment ale râului. Când vine ploaia în Los Angeles, întotdeauna îi ia pe oameni prin surprindere.

Bilquis îşi petrecuse ultima săptămână în casă. Nu putuse să mai stea pe trotuar şi se ghemuise în patul ei din

încăperea de culoarea ficatului crud, ascultând ploaia ce bătea în cutia metalică a aparatului de aer condiţionat şi plasând mesaje pe internet. Îşi lăsase invitaţii pe Adultfriendfinder.com,

pe

LA-escorts.com

şi

pe

Classyhollywoodbabes.com, dând o adresă anonimă de e-mail. Era mândră de faptul că se străduia să cucerească

aceste noi teritorii, dar era şi un pic nervoasă, pentru că

petrecuse foarte mult timp evitând să lase vreo urmă. Nu folosise nici măcar anunţuri mărunte în ultimele pagini din LA Weekly, preferând să-şi agaţe singură clienţii, să-i găsească folosindu-şi ochii, mirosul şi pipăitul pe cei care o vor venera aşa cum avea ea nevoie să fie venerată, pe cei care o vor lăsa să-i ia în întregime…

Acum, în timp ce stătea şi tremura la colţul străzii (pentru că ploile târzii de februarie încetaseră, dar frigul adus de ele rămăsese), îşi dădu seama că avea un obicei la fel de rău ca şi cel al târfelor care se drogau, iar acest lucru o deprimă şi buzele începură din nou să i se mişte. Dacă erai suficient de aproape de buzele ei rubinii, ai fi auzit-o spunând:

— „Mă voi ridica acum şi voi merge pe străzile oraşului, în căutarea celui pe care-l iubesc. Eu sunt a iubitului meu, iar iubitul meu este al meu. Mi-a spus că trupul meu e ca un palmier, iar sânii mei precum ciorchinii de struguri. Mi-a spus că va veni la mine. Eu sunt a iubitului meu, iar dorinţa sa e numai pentru mine.”103

Bilquis spera că încetarea ploilor va readuce clienţii. În cea mai mare parte a anului se plimba în aceeaşi zonă de două, trei cvartale de pe bulevard, bucurându-se de răcoarea nopţii. O dată pe lună plătea un ofiţer de poliţie pe nume Sabbah, ce înlocuia un alt ofiţer de poliţie pe care-l plătea de obicei şi care dispăruse. Individul se numea Jerry Lebec, iar dispariţia lui reprezentase un mister pentru departament.

Tipul era obsedat de Bilquis şi începuse s-o urmărească.

Într-o după-amiază, Bilquis se trezise din cauza unui zgomot.

Deschisese uşa apartamentului şi-l găsise pe Jerry Lebec în 103 Fragmentul citat şi cele care urmează reprezintă o combinaţie de versete din „Cântarea cântărilor”.

haine civile, îngenuncheat pe covorul uzat, cu capul plecat, aşteptând-o să iasă. Zgomotul pe care-l auzise era făcut de izbiturile capului său în uşă.

Ea îşi strânsese părul şi-i spusese să între în casă, iar ceva mai târziu îi pusese hainele într-o pungă de plastic pentru gunoi, pe care o aruncase într-o ladă din spatele unui hotel aflat la câteva cvartale de locuinţa ei. Pistolul şi portofelul poliţistului le pusese într-o pungă de hârtie. Turnase deasupra zaţ de cafea şi resturi de mâncare, legase punga la gură şi o aruncase într-un coş de gunoi din staţia de autobuz.

Nu păstrase niciun suvenir.

Cerul nopţii strălucea portocaliu spre vest din cauza fulgerelor îndepărtate, undeva deasupra mării, iar Bilquis îşi dădu seama că ploaia va începe în curând. Oftă. Nu voia s-o prindă ploaia. Decise să se întoarcă în apartamentul ei, să

facă baie şi să-şi radă picioarele – avea impresia că tot timpul îşi rădea picioarele104 apoi să doarmă.

— „Noaptea în patul meu l-am căutat pe cel pe care sufletul meu îl iubeşte”, şopti ea. „Fie ca el să mă sărute cu săruturile gurii sale. Iubitul meu este al meu, iar eu sunt a lui.”

Se duse pe o stradă laterală, îndreptându-se spre panta dealului, unde îşi parcase maşina.

Din spate apăru lumina unor faruri, maşina încetini când se apropie de ea, iar Bilquis îşi întoarse faţa către stradă şi zâmbi. Zâmbetul îi îngheţă pe buze când văzu că maşina era o limuzină lungă, albă. Oamenii din asemenea maşini vor să

reguleze în limuzina lor lungă, nu în intimitatea templului lui Bilquis. Dar putea fi vorba de o investiţie. De ceva pentru viitor.

Geamul opac coborî, iar femeia se duse zâmbind spre limuzină.

— Salut, scumpule, zise ea. Cauţi ceva?