ne întâlnim, dar n-am priceput. Probabil că nu-mi mai funcţionează creierul, pentru că mi s-a şters cu totul din minte. Îmi mai spui odată cu cine ne întâlnim?
Wednesday îi mai spuse o dată.
De data asta, Shadow aproape că ţinu minte. Numele îi rămăsese undeva, într-un colţ al minţii. Îşi dorea să fi fost mai atent atunci când îi vorbise Wednesday. Apoi nu-şi mai bătu capul.
— Cine conduce? îl întrebă el pe Wednesday.
— Tu, îi răspunse acesta.
Ieşiră din casă, coborâră pe scările de lemn, merseră pe aleea acoperită de gheaţă şi ajunseră în locul în care era parcat un Lincoln negru.
Shadow se aşeză la volan.
Când intri într-un cazinou, primeşti invitaţii din toate părţile
– invitaţii pe care le-ar putea refuza doar un om din piatră, fără inimă, fără minte şi lipsit într-un mod straniu de orice urmă de avariţie. Ascultă: zgomotul rafalei de mitralieră a monedelor de argint care curg în tava automatului, o umplu şi se rostogolesc pe covorul cu monogramă este înlocuit de chemarea de sirenă a manetelor, de corul acela discordant ce umple încăperea uriaşă, apoi de un simplu murmur reconfortant când ajungi lângă mesele de joc, sunetele îndepărtate fiind doar atât de puternice încât să facă
adrenalina să curgă prin venele jucătorilor.
Există un secret pe care cazinourile îl ştiu, un secret pe care-l deţin, îl păzesc şi îl preţuiesc, şi care-i cel mai sacru dintre misterele lor. Majoritatea oamenilor nu joacă pentru a câştiga bani, deşi asta spun reclamele, asta afirmă, asta visează ei.
Nu-i vorba decât de o minciună gogonată care-i face pe clienţi să între pe uşile enorme, primitoare şi veşnic deschise.
Secretul este următorul: oamenii joacă pentru a pierde bani.
Vin la cazinou pentru momentul în care se simt plini de viaţă, când se rotesc odată cu ruleta, când se întorc odată cu cărţile de joc şi când se vâră, împreună cu moneda, în automat.
Povestesc despre serile în care au câştigat, despre banii pe care i-au luat cazinoului, dar preţuiesc cu adevărat şi în secret doar momentele în care au pierdut. Acestea reprezintă un fel de sacrificiu.
Banii curg prin cazinou într-un şuvoi neîntrerupt, verde şi
argintiu, trec din mână în mână, de la jucător la crupier, de la acesta la casier, de aici la director, apoi la paznici, ajungând în cele din urmă în Sfânta Sfintelor, în sanctuarul intern, în Camera de Numărat. Aici, în camera de numărat a cazinoului, aici, unde verzişorii sunt sortaţi, aşezaţi în grămezi şi număraţi, aici este locul în care devine treptat evident faptul că
foarte mulţi dintre banii care curg prin cazinou sunt imaginari, că este vorba doar de o succesiune de intrări şi de ieşiri electrice, succesiune care se desfăşoară prin intermediul liniilor telefonice.
În camera de numărat vezi trei bărbaţi care numără banii sub privirea sticloasă a camerelor de luat vederi pe care cei trei le pot vedea şi sub privirile ca de insecte ale camerelor micuţe pe care nu le pot vedea. În timpul unui schimb, fiecare bărbat numără mai mulţi bani decât va primi drept salariu în toată viaţa sa. Când doarme, fiecare dintre ei visează că
numără bani, visează teancuri prinse cu bandă de hârtie şi sume care cresc fără încetare. Fiecare dintre cei trei s-a întrebat cel puţin o dată pe săptămână cum să înşele sistemul de securitate al cazinoului şi să fugă cu atâţia bani cât poate căra. Plin de regret, fiecare dintre ei şi-a analizat visul şi a descoperit că nu poate fi pus în practică, s-a mulţumit cu un salariu sigur şi a evitat spectrele gemene ale închisorii şi ale mormântului necunoscut.
Iar aici, în sfânta sfintelor, există trei oameni care numără
banii şi paznici care-i supraveghează, care aduc bani şi care iau bani. Şi mai există o persoană. Costumul său cenuşiu-închis e imaculat, are părul negru, e proaspăt ras, iar figura şi gesturile sale nu atrag atenţia prin nimic. Niciunul dintre ceilalţi n-a observat vreodată că este prezent – sau dacă l-a observat, a uitat de el imediat.
La sfârşitul schimbului, uşa este deschisă şi omul în costum cenuşiu părăseşte încăperea şi merge împreună cu paznicii pe coridoare, târşâindu-şi picioarele pe covoarele cu monogramă.
Banii, în casete metalice, sunt duşi într-o cameră interioară de încărcare, unde sunt puşi în maşini blindate. Atunci când uşa rampei se deschide, ca să permită maşinii blindate să iasă pe străzile din Las Vegas, omul în costum cenuşiu iese pe uşă,
fără să-l bage nimeni în seamă, şi sare de pe rampă pe trotuar. Nu aruncă nici măcar o privire imitaţiei de New York din stânga sa.
Las Vegas a devenit un oraş de vis, dintr-o carte cu poze pentru copii – iată un castel din poveşti, iată o piramidă
neagră flancată de sfincşi, care aruncă o lumină albă în întuneric, ca o rază pentru ghidarea OZN-urilor, şi peste tot oracole din neon şi reclame prezic fericire şi noroc, anunţă
cântăreţii, comicii şi iluzioniştii angajaţi acolo sau care vin în turneu, iar luminile sclipesc, te atrag şi te cheamă. O dată la fiecare oră, un vulcan erupe, aruncând flăcări. Tot o dată la fiecare oră, o corabie a piraţilor scufundă o navă de război.
Omul în costum cenuşiu se plimbă liniştit pe trotuar, simţind şuvoiul banilor care curg prin oraş. În timpul verii, străzile sunt ca un cuptor, iar când omul nostru trece prin faţa uşilor magazinelor, simte curentul rece produs de instalaţiile de aer condiţionat, care-i îngheaţă sudoarea pe faţă. Dar acum, în timpul iernii din deşert, e un frig uscat, care-i place. În mintea lui, transferul banilor alcătuieşte o dantelărie fină, o împletitură tridimensională de lumină şi mişcare. Îi place în oraşul din deşert viteza de mişcare, modul în care banii trec dintr-un loc în altul, dintr-o mână în alta. Asta îl atrage, îl face să iasă în stradă ca un drogat.
Un taxi îl urmează încet pe stradă, menţinându-se la distanţă. Omul nu-l observă. Nici nu se gândeşte că ar trebui să-l observe. Fiind el însuşi remarcat doar rareori, a ajuns să i se pară incredibilă ideea că l-ar putea urmări cineva.
E ora patru dimineaţa şi se pomeneşte într-un hotel-cazinou care nu mai e la modă de treizeci de ani, dar care mai funcţionează încă până mâine – sau pentru alte şase luni –, când va fi dărâmat şi în locul lui va fi construit un nou palat al plăcerilor, iar cel vechi va fi uitat. Nimeni nu-l cunoaşte, nimeni nu şi-l aminteşte pe omul în costum cenuşiu, însă barul din hol e liniştit, aerul e albastru din cauza fumului vechi de ţigară, iar cineva e pe cale să piardă mai multe milioane de dolari la un joc de pocher ce are loc într-un apartament de la etaj. Omul în costum cenuşiu se aşază la bar, la câteva etaje sub locul în care are loc jocul, şi este ignorat de chelneriţă. Se aude o
versiune comercială a melodiei „Why Can’t He Be You?”, aproape subliminal. Cinci imitatori ai lui Elvis Presley, îmbrăcaţi în costume de paraşutişti, fiecare de altă culoare, se uită la televizorul de la bar, urmărind o partidă de fotbal american difuzată în reluare.
Un bărbat solid, într-un costum cenuşiu-deschis, se aşază la masa omului în costum cenuşiu, iar chelneriţa – care-i prea slabă ca să fie frumoasă şi prea suferindă de anorexie ca să
poată lucra la Luxor sau la Tropicana, şi care îşi număra minutele rămase până la terminarea serviciului – îl observă, deşi nu-l observase pe omul în costum cenuşiu, vine drept la el şi-i zâmbeşte. Bărbatul rânjeşte la rândul său cu gura până la urechi.
— Draga mea, eşti o adevărată încântare, o plăcere pentru ochii mei bătrâni, zice el, iar chelneriţa, simţind că o aşteaptă
un bacşiş zdravăn, îi zâmbeşte şi ea cu gura până la urechi.
Bărbatul în costum cenuşiu-deschis comandă un Jack Daniel’s pentru el şi un Laphroaig cu apă pentru cel în costum cenuşiu-închis de lângă el.
— Ştii, zice bărbatul în costum cenuşiu-deschis atunci când sosesc băuturile, cel mai frumos vers din istoria ţării ăsteia blestemate a fost spus de Canada Bill Jones în 1853, în Baton Rouge, când a fost curăţat complet la un joc de faro trucat.
George Drool, care, ca şi Canada Bill, nu era omul care să nu profite de posibilitatea de a jumuli un fraier, l-a tras deoparte pe Bill şi l-a întrebat dacă nu şi-a dat seama că jocul fusese măsluit. Iar Canada Bill a oftat, a ridicat din umeri şi a zis:
„Ştiu. Dar e singurul joc din oraş”. Şi s-a întors înapoi la masa de joc.
