Merseră mai repede – Wednesday ca un drumeţ încercat, Shadow împleticindu-se din când în când, dar simţindu-se mai bine din cauza băuturii, care-i lăsase în gură un gust de coajă de portocală, de esenţă de rozmarin, de mentă şi de cuişoare.

Wednesday îl luă de braţ şi-i arătă două movile identice de sticlă îngheţată, aflate în stânga lor.

— Acolo, îi zise el. Mergi printre cele două ridicături. Mergi

lângă mine.

Merseră amândoi, iar aerul rece şi lumina zilei îl izbiră

simultan pe Shadow drept în faţă.

Se aflau la jumătatea pantei unui deal. Ceaţa dispăruse, ziua era însorită şi geroasă, cerul de un albastru perfect. La poalele dealului se vedea un drum de pietriş, iar pe el ţopăia un camion roşu, ca o maşinuţă pentru copii. O aromă de fum de lemne venea dinspre clădirea din apropiere. Aceasta arăta ca şi cum cineva ar fi luat cu treizeci de ani în urmă o casă

mobilă şi ar fi aruncat-o pe panta dealului. Casa fusese între timp reparată, cârpită şi extinsă.

Când se apropiară de uşă, aceasta se deschise şi un bărbat de vârstă mijlocie îi privi; avea ochi ageri şi gură ca o tăietură făcută cu cuţitul. Se uită la ei şi zise:

— Mda, am auzit că doi oameni albi vin să mă vadă. Doi albi într-un Winnebago. Am auzit că s-au rătăcit, aşa cum se rătăcesc oamenii albi dacă nu pun indicatoare peste tot.

Acum mă uit la astea două animale amărâte din faţa uşii.

Ştiţi că sunteţi pe pământ Lakota94?

Bărbatul avea părul lung şi cărunt.

— De când eşti tu lakota, ticălos bătrân? întrebă

Wednesday.

Wednesday purta acum un pardesiu şi o căciulă cu urechi, iar lui Shadow i se păru de necrezut faptul că bătrânul purtase, cu doar câteva momente în urmă, o pălărie cu boruri largi şi o pelerină zdrenţuită.

— Whiskey Jack, mor de foame, iar prietenul meu tocmai şi-a vomitat micul dejun. Ai de gând să ne inviţi în casă?

Whiskey Jack se scărpină sub braţ. Purta blugi şi un maieu, cenuşiu ca şi părul lui. Era încălţat cu mocasini şi părea că nu simte frigul. Apoi zise:

— Îmi place aici. Intraţi, oameni albi care v-aţi pierdut rulota!

În interiorul casei era şi mai mult fum de lemne, iar la masă stătea un alt bărbat, îmbrăcat în pantaloni pătaţi din 94 Lakota – una dintre cele trei diviziuni ale indienilor sioux.

piele de căprioară şi desculţ. Avea pielea de culoarea scoarţei de copac.

Wednesday păru încântat să-l vadă.

— Se pare că întârzierea noastră a fost cu noroc. Whiskey Jack şi Apple Johnny! Două păsări cu o singură piatră!

Bărbatul de la masă – Apple Johnny – se uită la Wednesday, apoi îşi lăsă o mână în jos şi se pipăi între picioare, după care zise:

— Greşeşti. Tocmai am verificat şi am amândouă pietrele, exact acolo unde trebuie să fie. Eu sunt John Chapman95, i se adresă el lui Shadow, ridicând mâna cu palma în afară. Să

nu ţii seama de ce spune şeful tău despre mine. E o găoază.

A fost mereu o găoază. Şi o să fie mereu o găoază. Unii oameni sunt găoaze, n-ai ce să le faci.

— Mike Ainsel, se prezentă Shadow.

Chapman îşi frecă bărbia nerasă şi mormăi:

— Ainsel. Asta nu-i nume. Poţi să-l foloseşti când eşti arestat. Cum ţi se spune?

— Shadow.

— Atunci o să-ţi spun Shadow. Hei, Whiskey Jack – dar Shadow îşi dădu seama că individul nu spusese „Whiskey Jack”, pentru că rostise prea multe silabe – cum arată

mâncarea?

Whiskey Jack înhăţă o lingură de lemn şi luă capacul de pe o oală de tablă din care curse lichid pe marginea sobei de gătit.

— E gata, zise el.

Scoase patru castroane de plastic şi puse în ele conţinutul oalei, apoi le aşeză pe masă. După aceea deschise uşa, merse prin zăpadă şi luă dintr-un troian un bidon de plastic, de vreo patru litri. Îl aduse înăuntru şi umplu patru pahare mari cu un lichid tulbure, galben-cafeniu. Puse câte un pahar lângă fiecare castron. La sfârşit de tot găsi şi patru 95 John Chapman, zis şi Johnny Appleseed, „Sămânţă de măr” (1774-1845) – pionier american şi misionar, considerat unul dintre primii ecologişti, care a plantat meri în Pennsylvania, Ohio, Indiana, Illinois şi Virginia de Vest.

linguri. După care se aşeză la masă, împreună cu ceilalţi.

Wednesday ridică paharul şi se uită bănuitor la conţinutul lui.

— Arată ca un pipi, zise el.

— Tot mai bei chestia aia? îl întrebă Whiskey Jack. Voi, oamenii albi, sunteţi nebuni. Ăsta-i mai bun. Carnea e de curcan sălbatic, îi spuse el lui Shadow. John a adus rachiul de mere.

— E cidru de mere, zise John Chapman. Nu mi-au plăcut niciodată băuturile tari. Îi fac pe oameni să înnebunească.

Friptura era delicioasă, iar cidrul foarte bun. Shadow se silea să mănânce încet, să-şi mestece hrana, nu s-o înghită

direct, dar era mai flămând decât îşi închipuise. Îşi umplu singur încă un castron cu friptură şi încă un pahar cu cidru.

— Doamna Zvon zice că ai discutat cu tot felul de oameni şi că le-ai oferit tot felul de lucruri. Mai zice că le-ai vorbit bătrânilor despre război, spuse John Chapman.

Shadow şi Whiskey Jack spălară vasele şi puseră friptura rămasă în castroane de plastic cu capac, pe care Whiskey Jack le vârî în troienele de zăpadă de lângă uşa din faţă, aşezând deasupra lor un bidon de lapte ca să le poată găsi ulterior.

— Cred că ai făcut un rezumat bun şi judicios al evenimentelor, zise Wednesday.

— Ei o să câştige, spuse Whiskey Jack cu glas lipsit de patimă. Au câştigat deja. Tu ai pierdut deja. La fel ca oamenii albi şi poporul meu. Oamenii albi au învins de cele mai multe ori. Când au pierdut, au încheiat tratate. Apoi au încălcat tratatele. Aşa că au câştigat din nou. N-o să mai lupt pentru încă o cauză pierdută.

— N-are rost să te uiţi la mine, zise John Chapman. Chiar dacă aş lupta pentru tine – dar n-o să fac asta –, tot nu ţi-aş

fi de niciun folos. Ticăloşii m-au uitat complet.

Se opri, apoi zise: