— Frumos pe naiba! O să-mi scot pârleala săptămâna viitoare, cu loteria. O organizează Camera de Comerţ, iar eu conduc Camera de Comerţ. Anul trecut am strâns aproape şaptesprezece mii de dolari pentru secţia de copii a spitalului Lakeside.
— Nu vrei să-ţi cumpăr un bilet chiar acum?
— Nu încep să vând decât din ziua în care rabla ajunge pe gheaţă, îi explică Hinzelmann.
Apoi se uită pe fereastra lui Shadow către lac.
— E frig afară. Noaptea trecută trebuie să fi fost sub minus patruzeci de grade Celsius.
— Şi totul s-a petrecut foarte repede, îl aprobă Shadow.
— Pe vremuri, oamenii se rugau pentru asemenea îngheţuri. Mi-a povestit tatăl meu.
— Se rugau pentru astfel de zile?
— Da, era singurul mod în care coloniştii puteau
supravieţui. Nu era destulă mâncare pentru toţi, şi pe atunci nu te duceai la Dave ca să-ţi umpli căruciorul. Aşa că într-o zi cu adevărat geroasă, ca asta, bunicul meu o lua pe bunica, îşi lua copiii, pe unchiul meu, pe mătuşa mea şi pe tata – el era cel mai mic şi servitoarea, şi argaţii, şi se duceau cu toţii la pârâu, le dădea să bea un amestec de rom cu ierburi –
avea reţeta din ţara natală – apoi turna apă din pârâu peste ei. Bineînţeles că îngheţau într-o secundă, rămâneau ţepeni şi palizi ca nişte îngheţate pe băţ. Apoi îi arunca într-un şanţ
pe care-l săpase din timp şi-l umpluse cu paie, îi aranja unul lângă altul, ca pe nişte buşteni, punea paie în jurul lor şi-i acoperea cu scânduri groase, ca să nu ajungă animalele la ei
– în zilele acelea, pe aici umblau lupii şi urşii, ba chiar şi tot soiul de fiare pe care nu le mai vezi, nu însă şi hodagi75, astea-s animale din poveşti şi nu ţi-aş pune credulitatea la încercare spunându-ţi asemenea basme, nu domnule – apoi şanţul era acoperit cu scânduri şi următoarea ninsoare îl astupa complet, rămânea afară doar steagul înfipt lângă el, ca să se ştie unde se află. Apoi bunicul petrecea iarna în condiţii bune, fără să-i fie teamă că o să rămână fără
mâncare sau fără combustibil. Iar când vedea că a venit cu adevărat primăvara, se ducea la steag şi săpa prin zăpadă, muta scândurile, îi scotea pe cei din şanţ unul câte unul şi-şi punea familia lângă foc, să se dezgheţe. Nimeni nu s-a sinchisit vreodată de asta, cu excepţia unui argat care şi-a pierdut o jumătate de ureche din cauza unei familii de şoareci care a intrat în groapă pentru că bunicul nu aşezase scândurile chiar una lângă alta. Sigur, pe vremea aceea aveam ierni adevărate. Ar fi trebuit să trăieşti pe atunci.
Iernile astea blânde nu-s destul de friguroase.
— Nu sunt? întrebă Shadow, care făcea pe naivul şi se distra de minune.
75 Hodag – animal fictiv din Wisconsin, „descoperit” în 1893 lângă Rhinelander şi descris ca fiind foarte feroce, cu cap de taur, o pereche de coarne, trup masiv, blană lungă, picioare scurte cu gheare lungi, spinare acoperită cu o creastă ca de dinozaur şi coadă cu o ţeapă în vârf.
— Nu, de la iarna din ’49 încoace, iar tu eşti prea tânăr ca să ţi-o aminteşti pe aceea. Aia da iarnă! Am văzut că ţi-ai cumpărat un vehicul.
— Mda. Ce crezi?
— Sincer vorbind, nu l-am suferit pe puştiul familiei Gunther. Am un pârâu cu păstrăvi în pădure, în spatele proprietăţii mele, sigur, e terenul municipalităţii, dar am aşezat pietre în apă, am alcătuit mici bazine şi locuri în care le place păstrăvilor. Am prins exemplare frumoase acolo –
unul avea peste trei kilograme –, iar Gunther cel mic mi-a dărâmat bazinele şi m-a ameninţat că mă reclamă la DNR76.
Acum e în Green Bay. O să se întoarcă în curând. Dacă ar fi existat dreptate, s-ar fi dus în lumea largă ca unul ce fuge de frica iernii, dar nu, s-a lipit aici ca un scaiete de o vestă de lână.
Apoi se apucă să aşeze pe masa din bucătărie conţinutul coşului adus în semn de bun venit.
— Aici e peltea de mere pădureţe, făcută de Katherine Powdermaker. Îmi dă câte un borcan drept cadou de Crăciun de dinainte să te naşti tu, iar tristul adevăr e că n-am deschis niciodată vreunul. Sunt toate în pivniţă – patruzeci, cincizeci de borcane. Poate că o să deschid într-o zi unul şi o să descopăr că-mi place pelteaua asta. Până atunci, ţi-am adus şi ţie unul. Poate că o să-ţi placă.
— Şi… cine fuge de frica iernii?
— Mmm… mormăi bătrânul, ridicându-şi căciula de lână
de pe urechi şi frecându-şi tâmpla cu un deget roz. Nu-i ceva specific pentru Lakeside – noi suntem un oraş bun, mai bun decât majoritatea celorlalte, dar nu suntem perfecţi. În unele ierni, câte un puşti o ia razna atunci când e prea frig ca să
ieşi din casă iar neaua e atât de uscată încât nu poţi să faci un bulgăre de zăpadă fără să se sfărâme…
— Şi atunci fug?
76 DNR – Department of Natural Resources, instituţie americană care gestionează resursele naturale, asigurând, printre altele, şi supravieţuirea animalelor în condiţiile lor specifice.
Bătrânul dădu din cap şi spuse:
— Eu cred că de vină e televiziunea, care arată puştilor lucruri pe care n-o să le aibă niciodată – Dallas, Dynasty, Beverly Hills, Hawaii Five-0 şi alte aiureli de soiul ăsta. Nu mai am televizor din toamna lui ’83, cu excepţia unui aparat alb-negru pe care-l ţin în dulap pentru cazul în care vine o echipă din afara oraşului şi are loc un meci important.
— Pot să te servesc cu ceva?
— Nu cu cafea. Îmi dă palpitaţii. Dă-mi nişte apă, zise Hinzelmann, clătinând din cap. Cea mai mare problemă din partea asta a lumii este sărăcia. Nu sărăcia pe care am avut-o în timpul Crizei, ci ceva care ţine de… felul în care e alcătuită lumea, adică ceva care se strecoară pe la colţuri, ca gândacii de bucătărie.
— Ceva care acţionează insidios?
— Da. Insidios. Exploataţiile forestiere sunt moarte.
Mineritul e mort. Turiştii nu se mai duc la nord de Dells77, cu excepţia câtorva vânători şi a câtorva puşti care merg cu cortul lângă lacuri – iar ăştia nu-şi cheltuiesc banii în oraş.
— Totuşi, Lakeside arată prosper.
Bătrânul clipi din ochii săi albaştri.
— Crede-mă, pentru asta e nevoie de multă muncă. Muncă
