— Vrei să fii mai explicit?

— Necazuri. Ştii vreo altă rută?

— Nu. E prima oară când vin în Dakota de Sud. Şi nici nu ştiu unde mergem.

De cealaltă parte a culmii se zări o fulgerare roşie, estompată de ceaţă.

— Au blocat drumul, zise Wednesday, apoi îşi vârî mâna într-un buzunar al costumului, şi în celălalt, căutând ceva.

— Pot să opresc şi să întorc.

— Nu poţi. Sunt şi în urma noastră. Redu viteza la cincisprezece, douăzeci de kilometri pe oră.

Shadow se uită în oglinda retrovizoare. În urma lor, cam la un kilometru, se vedea lumina unor faruri.

— Eşti sigur? întrebă el.

— Bineînţeles, bombăni Wednesday. Ah, am avut succes!

exclamă el, scoţând din fundul buzunarului o bucăţică de cretă albă.

Apoi începu să scrie cu creta pe bordul automobilului, făcând nişte semne de parcă ar fi rezolvat o problemă de algebră sau, îşi zise Shadow, de parcă ar fi fost un vagabond care lăsa mesaje pentru alţi vagabonzi, în jargonul acestora –

„aici e un câine rău”, „oraş periculos”, „femeie amabilă”,

„închisoare plăcută, în care poţi să-ţi petreci noaptea”…

— Bine, zise Wednesday. Acum măreşte viteza la patruzeci şi cinci de kilometri pe oră. Să nu mergi mai încet.

Una dintre maşinile din urma lor îşi aprinse farurile, porni sirena şi acceleră, venind către ei.

— Să nu reduci viteza, repetă Wednesday. Indivizii vor să

încetinim înainte să ajungem la blocajul rutier.

Scârţ. Scârţ. Scârţ.

Ajunseră pe culmea dealului. Blocajul rutier se afla la mai puţin de o jumătate de kilometru. Douăsprezece maşini

fuseseră aranjate de-a curmezişul drumului, iar la marginea şoselei se aflau maşini de poliţie şi mai multe maşini de teren mari, negre.

— Gata, spuse Wednesday, şi puse creta deoparte.

Bordul rulotei era acoperit cu mâzgălituri ce semănau cu nişte rune.

Maşina cu sirenă era chiar în urma lor. Redusese viteza, ca să meargă cu viteza lor. O voce răcnea prin amplificator:

— Trage pe dreapta!

Shadow se uită la Wednesday.

— Coteşte la dreapta, îi zise Wednesday. Ieşi de pe drum.

— Nu pot să scot aşa ceva de pe drum. O să ne răsturnăm.

— Foarte bine. Ia-o la dreapta. Acum!

Shadow trase de volan cu mâna dreaptă, iar maşina se clătină, se zdruncină… Shadow îşi zise că avusese dreptate, că maşina se va răsturna, apoi lumea de dincolo de parbriz se dizolvă şi tremură, precum oglindirea într-o apă limpede, atunci când vântul îi agită suprafaţa.

Norii, ceaţa, zăpada şi ziua dispăruseră.

Acum deasupra capului lor se aflau stele, care atârnau ca nişte lănci de lumină îngheţate, înfipte în cerul nopţii.

— Parchează aici, zise Wednesday. Restul drumului o să-l parcurgem pe jos.

Shadow opri motorul, se duse în spatele automobilului şi-şi luă haina, cizmele şi mănuşile. Apoi ieşi din maşină şi zise:

— Gata! Hai să mergem.

Wednesday se uită la el amuzat şi – poate – enervat. Sau mândru.

— De ce nu te cerţi cu mine? îl întrebă Wednesday. De ce nu spui că-i imposibil? De ce naiba faci ce-ţi spun şi rămâi atât de calm?

— Pentru că nu mă plăteşti ca să-ţi pun întrebări, îi răspunse Shadow.

Apoi, dându-şi seama de adevărul cuvintelor ce-i ieşiseră

din gură, adăugă:

— Oricum, de când cu Laura nu mă mai surprinde nimic.

— De când s-a întors dintre morţi?

— De când am aflat că se regula cu Robbie. Chestia aia m-

a durut. Orice altceva a fost superficial. Unde mergem?

Wednesday îi arătă, apoi cei doi se puseră în mişcare.

Solul de sub picioarele lor era un fel de stâncă vulcanică

alunecoasă, uneori sticloasă. Aerul părea rece, dar nu precum cel din timpul iernii. Urcară cu greu un deal. Acolo descoperiră o cărare şi merseră de-a lungul ei. Shadow se uită în jos, către poalele dealului, şi îşi dădu seama că ceea ce vedea era ceva imposibil.

— Ce naiba e asta? întrebă el, dar Wednesday îşi duse degetul la buze şi clătină din cap.

Tăcere.

Lucrul acela arăta ca un păianjen mecanic, din metal albastru şi cu leduri lucitoare, de dimensiunile unui tractor.