Chad Mulligan îl duse apoi cu maşina peste stradă, la Agenţia Imobiliară Lakeside. Missy Gunther, cu părul proaspăt coafat, nu avea nevoie să-i fie prezentat Mike Ainsel, ştia exact cine era. Da, amabilul domn Borson, unchiul Emerson al lui Mike, fusese pe aici, ce om drăguţ, da, acum şase sau şapte săptămâni, şi închiriase un apartament la etaj în casa bătrânului Pilsen. Nu-i o vedere să-ţi vină să mori?
Scumpule, aşteaptă până la primăvară, noi suntem norocoşi, multe dintre lacurile din partea asta a lumii ajung de un verde aprins vara, din cauza algelor, de-ţi întorc stomacul pe dos, dar lacul nostru, de 4 Iulie, poţi practic să bei din el, iar domnul Borson a plătit chiria în avans pe un an, cât despre Toyota 4Runner, nu-i vine să creadă că Mulligan şi-a amintit-o, da, ar fi încântată să scape de ea. Sincer vorbind, s-a împăcat deja cu gândul că o să i-o dea lui Hinzelmann drept rabla anului şi o să solicite să fie scutită de taxe, nu că
maşina ar fi o rablă, nici vorbă, nu, a fost maşina fiului ei înainte să plece la şcoală în Green Bay, da, asta e, a vopsit-o într-o zi în purpuriu, ha, ha, spera că lui Mike Ainsel îi place purpuriul, iar dacă nu-i plăcea, nu-l condamna pentru asta…
Şeful poliţiei îşi ceru scuze şi o întrerupse în mijlocul litaniei:
— Se pare că trebuie să mă întorc la serviciu. Mă bucur că
te-am cunoscut, Mike, zise el, şi mută sacoşele cu cumpărături ale lui Shadow pe bancheta din spate a camionetei lui Missy Gunther.
Missy îl duse pe Shadow cu maşina până la locuinţa ei. Pe alee se afla un automobil de teren, mai vechi. Zăpada acoperise jumătate din el cu un alb orbitor, în timp ce restul rămăsese de un purpuriu pe care doar un tip care se droga foarte zdravăn şi foarte des ar fi fost în stare să-l considere atrăgător.
Însă maşina porni de la prima cheie, dispozitivul pentru încălzire funcţiona – deşi a fost nevoie ca motorul să meargă
vreo zece minute, cu încălzitorul dat la maximum, pentru ca frigul insuportabil din interiorul maşinii să se transforme
într-unul suportabil. În timpul acesta, Missy Gunther îl conduse pe Shadow în bucătăria sa – scuză dezordinea, dar după Crăciun cei mici îşi lasă jucăriile peste tot, iar ea nu s-a îndurat să-i certe, nu vrea să mănânce nişte curcan rămas de la prânz? Anul trecut avuseseră gâscă, dar anul acesta fusese un curcan mare, bătrân, atunci cafea, va dura doar o clipă să fiarbă una proaspătă – iar Shadow luă o maşină de jucărie mare, roşie, de pe un scaun de la fereastră şi se aşeză, în timp ce Missy Gunther îl întrebă dacă şi-a cunoscut vecinii, iar Shadow mărturisi că nu-i cunoscuse.
Fu informat, în timp ce se făcea cafeaua, că existau alţi patru locatari ai clădirii – pe când familia Pilsen locuia acolo, aceasta ocupa apartamentul de la parter şi închiria cele două
etaje de deasupra, iar acum apartamentul lor fusese luat de o pereche de tineri, domnul Holz şi domnul Neiman, ei sunt o pereche, înţelegeţi ce vreau să spun când zic pereche, domnule Ainsel, Doamne, avem de toate soiurile aici, mai multe decât soiurile de copaci din pădure, deşi majoritatea celor de felul ăsta se duc în Madison sau în Twin Cities74, dar sincer vorbind, nu-i pasă nimănui ce fac ei. Se duc în Key West în timpul iernii, se reîntorc în aprilie, o să-i întâlnească
atunci. Asta-i treaba cu Lakeside, e un oraş bun. Chiar alături de domnul Ainsel locuiesc Marguerite Olsen şi băieţelul ei, o doamnă tare dulce, dulce de tot, dar a avut o viaţă grea, iar ea e dulce ca o prăjitură şi lucrează la Lakeside News. Nu-i cel mai interesant ziar din lume, dar sincer vorbind, ea, Missy Gunther, consideră că este exact aşa cum le place oamenilor din această zonă.
Oh, zise apoi în timp ce îi turna cafeaua, îşi dorea doar ca domnul Ainsel să vadă oraşul vara sau la sfârşitul primăverii, când înfloresc liliacul, merii şi vişinii, ea crede că nu există
nimic atât de frumos pe lume.
Shadow îi dădu un avans de cinci sute de dolari, se urcă în 74 Twin Cities – „Oraşele Gemene”, denumire sub care sunt cunoscute oraşele Minneapolis şi St. Paul, care sunt despărţite de o distanţă de 15 kilometri, dar care constituie o zonă urbană unitară.
maşină şi începu să meargă în marşarier, ca să iasă din curtea din faţă şi să ajungă în stradă. Missy Gunther îi bătu în parbriz.
— Asta-i pentru tine. Era gata să uit, spuse ea, întinzându-i un plic galben-deschis. E un fel de glumă. L-am tipărit cu câţiva ani în urmă. Să nu te uiţi imediat.
Shadow îi mulţumi, apoi conduse cu grijă, întorcându-se în oraş. Alese drumul care ocolea lacul. Şi-ar fi dorit să-l vadă primăvara, vara sau toamna. Nu se îndoia că era foarte frumos.
În zece minute ajunse acasă.
Parcă maşina în stradă şi urcă pe scările exterioare până
în apartamentul său friguros. Îşi despachetă cumpărăturile, puse mâncarea în dulapuri şi în frigider, apoi deschise plicul pe care i-l dăduse Missy Gunther.
Conţinea un paşaport. Cu copertă albastră, plastifiată, iar înăuntru cu o confirmare a faptului că Michael Ainsel (numele fusese adăugat cu scrisul de mână foarte clar al lui Missy Gunther) era cetăţean al oraşului Lakeside. Pe pagina următoare se afla o hartă a localităţii. Restul consta în cupoane de reduceri la diferite magazine locale.
— Cred că o să-mi placă aici, spuse Shadow cu voce tare, în timp ce se uita pe fereastră la lacul îngheţat. Dacă o să se mai încălzească.
Pe la ora două se auzi un bocănit la uşa din faţă. Shadow exersa Dispariţia Fraierului cu un sfert de dolar, aruncând moneda dintr-o mână în alta fără să se vadă. Mâinile îi erau totuşi îngheţate şi scăpa mereu moneda pe masă. Ciocănitul în uşă îl făcu s-o scape din nou.
Se duse la uşă şi o deschise.
Trăi un moment de groază: bărbatul din prag purta o mască neagră, care-i acoperea partea de jos a figurii. Felul acela de mască pe care o poartă jefuitorii de bănci din serialele de la televizor sau cu care-şi sperie victimele un criminal în serie dintr-un film de duzină. Partea de sus a capului individului era acoperită de o căciulă tricotată, neagră.
Dar bărbatul arăta mai mărunt şi mai firav decât Shadow
şi nu părea înarmat. Şi purta o haină cadrilată, de felul acelora pe care criminalii în serie le evită de obicei.
— Ih hihelhan, zise vizitatorul.
— Poftim?
Omul îşi trase masca în jos şi scoase la iveală figura veselă
a lui Hinzelmann.
— Am spus „E Hinzelmann”. Nu ştiu cum ne-am descurcat înainte să apară măştile astea. Ba da, îmi amintesc. Aveam căciuli tricotate, groase, care-ţi acopereau toată faţa, şi fulare, şi nu mai ştiu ce alte chestii. Cred că-i o minune că
oamenii s-au descurcat în zilele acelea. Sunt om bătrân, dar nu-s împotriva progresului.
Îşi termină discursul întinzându-i lui Shadow un coş plin cu brânză locală, sticle, borcane şi salamuri mici care se declarau a fi cârnaţi de vară din carne de vânat. Apoi intră în apartament.
— A doua zi de Crăciun fericită! îi ură el.
Avea nasul, urechile şi obrajii roşii ca zmeura, în ciuda măştii.
— Am auzit că ai mâncat deja un pateu întreg la Mabel. Ţi-am adus câte ceva.
— Foarte frumos din partea ta, zise Shadow.
