nu se gândească la vremea când fusese ultima oară pe bancheta din spate a unei maşini de poliţie, nici să remarce că portierele nu aveau clanţe în interior, şi să se concentreze doar la frecatul mâinilor, ca să le readucă la viaţă. Îl durea faţa, îl dureau degetele înroşite, iar la căldură începură să-l doară şi degetele de la picioare. Ăsta era un semn bun, îşi zise Shadow.
Poliţistul puse maşina în mişcare, apoi zise fără să se întoarcă spre Shadow, doar vorbind ceva mai tare:
— Scuzaţi-mă că vă spun, dar a fost o prostie să faceţi aşa ceva. N-aţi ascultat niciun buletin meteorologic? Sunt minus treizeci şi cinci de grade Celsius. Doar Dumnezeu ştie cât înseamnă şi frigul produs de vânt, probabil că se ajunge la minus patruzeci de grade, minus cincizeci, deşi după opinia mea, când ai de-a face cu minus treizeci şi cinci de grade nu mai contează frigul produs de vânt.
— Mulţumesc, zise Shadow. Mulţumesc că aţi oprit. Vă
sunt foarte recunoscător.
— O femeie din Rhinelander s-a dus în dimineaţa asta să
dea de mâncare la păsări, îmbrăcată doar în halat şi în papuci de pluş. A îngheţat, a îngheţat literalmente pe trotuar.
Acum e la terapie intensivă. S-a spus în dimineaţa asta la radio. Sunteţi nou-venit în oraş.
Fusese un fel de întrebare, la care ştia dinainte răspunsul.
— Am sosit aseară cu autobuzul. Intenţionam să-mi cumpăr astăzi nişte haine groase, mâncare şi o maşină. Nu mă aşteptam la un asemenea ger.
— Da, zise poliţistul, şi pe mine m-a luat prin surprindere.
Eram prea ocupat cu încălzirea globală. Eu sunt Chad Mulligan, şeful poliţiei din Lakeside.
— Mike Ainsel.
— Bună, Mike. Te simţi ceva mai bine?
— Un pic.
— Unde vrei să te duc mai întâi?
Shadow îşi puse mâinile în curentul de aer cald, care-i provocă durere la degete, apoi şi le trase. Fiecare lucru la timpul său.
— Nu poţi să mă laşi în centru?
— Nici nu vreau să aud. Cu excepţia cazului în care ai vrea să te ajut să fugi după ce ai jefuit o bancă, o să te duc bucuros oriunde ai nevoie. Consideră aceasta drept maşina de bun venit a oraşului.
— Şi de unde mi-ai sugera să încep?
— Ai venit aseară.
— Exact.
— Ai luat micul dejun?
— Încă nu.
— Păi mi se pare că trebuie să începem cu asta, zise Mulligan.
Ajunseseră deja pe pod şi se îndreptau către partea de nord-vest a oraşului.
— Asta-i Strada Principală, spuse poliţistul, iar aici se află
piaţa, spuse el, cotind la dreapta.
Chiar şi în vreme de iarnă, piaţa era impresionantă, însă
Shadow îşi dădu seama că locul acela era menit să fie văzut vara. Atunci ar fi fost un vârtej de culori, de maci, de irişi, de flori de toate felurile, iar coroana mesteacănului din colţul pieţei ar fi alcătuit un pavilion verde şi argintiu. Acum piaţa era lipsită de culoare – frumoasă cât poate fi un schelet –, ghivecele pentru flori erau goale, fântâna fusese închisă iar clădirea din gresie a primăriei era acoperită de zăpadă.
— Iar aici, încheie Chad Mulligan, oprind maşina lângă o clădire veche cu vitrină din vestul pieţei, aici e restaurantul lui Mabel.
Apoi coborî din maşină şi-i deschise uşa lui Shadow. Cei
doi îşi lăsară capetele în jos, din cauza gerului şi a vântului, grăbindu-se să ajungă pe trotuar şi să între în încăperea încălzită, plină de miros de pâine proaspătă, plăcintă, supă şi bacon.
Localul era aproape gol. Mulligan se aşeză la o masă, iar Shadow se aşeză în faţa sa, bănuind că Mulligan încerca să
afle ce-i cu străinul apărut în oraş. La fel de bine se putea ca şeful poliţiei să fie ceea ce părea să fie: un om prietenos, bun, dornic să fie de folos.
O femeie năvăli spre masa lor. Nu era grasă, ci mare, o femeie solidă de peste şaizeci de ani, cu părul vopsit.
— Salut, Chad, zise ea. Cred că, dacă te gândeşti bine, o să vrei o ciocolată fierbinte, îi sugeră ea, întinzându-le două
meniuri în folie de plastic.
— Fără frişcă deasupra, acceptă el. Mabel mă cunoaşte foarte bine, îi spuse el lui Shadow. Tu ce vrei, amice?
— O ciocolată fierbinte mi se pare ceva grozav, răspunse Shadow. Şi aş fi fericit să aibă deasupra nişte frişcă.
