Crescut în beznă, nu văzuse niciodată feţe. Totul era nou pentru el. Şi ciudat. Lumina focului îi îndureră ochii. Ceilalţi îi puseră o funie de gât şi-l traseră către locul în care-l aştepta omul.
Iar când prima sabie fu ridicată în lumina focului, mulţimea izbucni în urale. Copilul din beznă începu să râdă
împreună cu mulţimea, fericit şi liber.
Apoi lama coborî.”
Shadow deschise ochii şi-şi dădu seama că-i era frig şi-i era foame şi se afla într-un apartament în care, pe partea interioară a geamului ferestrelor, se aşternuse un strat de gheaţă. Era respiraţia lui, care îngheţase, îşi spuse el. Se ridică din pat, fericit că nu se dezbrăcase. Când trecu pe lângă fereastră, întinse un deget şi îl frecă de geam, simţind cum gheaţa se strânge sub unghia sa apoi se topeşte, devenind apă.
Încercă să-şi amintească visul, dar nu-şi aminti decât de chin şi de întuneric.
Îşi puse pantofii. Se gândi să se ducă pe jos până în centrul oraşului, să treacă peste podul de la capătul de nord al lacului – dacă reţinuse bine geografia localităţii. Îşi puse jacheta subţire, amintindu-şi promisiunea de a-şi cumpăra o haină călduroasă de iarnă, deschise uşa apartamentului şi păşi pe scara de lemn. Frigul îi tăie răsuflarea. Trase aer în piept şi simţi cum fiecare fir de păr din nările sale îngheaţă şi devine rigid. De pe scară văzu foarte bine lacul: pete neregulate, cenuşii, înconjurate de o întindere albă.
Venise gerul, plimbarea nu putea fi plăcută, dar era sigur că avea să ajungă în oraş fără prea mare bătaie de cap. Ce spusese aseară Hinzelmann? O plimbare de zece minute. Iar Shadow era solid. Putea să meargă repede şi să se încălzească.
O luă spre sud, îndreptându-se către pod. Începu curând să tuşească, o tuse seacă, provocată de aerul rece care-i ajunsese în plămâni. Apoi începură să-l doară urechile, faţa şi buzele, după aceea îl durură picioarele. Îşi vârî adânc în buzunarele hainei mâinile lipsite de mănuşi, strângându-şi degetele la un loc, încercând să găsească un pic de căldură.
Se pomeni amintindu-şi poveştile lui Low Key Lyesmith despre iernile din Minnesota – mai ales aceea despre un vânător care, fiind fugărit de un urs în timpul unui ger cumplit, se urcase într-un copac, îşi luase scula în mână şi
dăduse drumul unui şuvoi arcuit de urină galben, care îngheţase bocnă înainte să atingă pământul, după care vânătorul alunecase de-a lungul lichidului îngheţat, tare ca piatra, şi fugise. Amintirea poveştii îi provocă un zâmbet şi o altă tuse seacă, dureroasă.
Pas după pas după pas. Shadow privi în urmă. Clădirea în care locuia nu era atât de departe pe cât se aşteptase.
Îşi dădu seama că greşise mergând pe jos. Dar se afla deja la o distanţă de trei, patru minute de apartament, se vedea deja podul de peste lac. I se părea mai potrivit să se ducă
spre el, decât să se întoarcă acasă (Şi acasă ce să facă? Să
cheme un taxi cu telefonul care nu mergea? Să aştepte primăvara? Îşi aminti că în apartament nu avea pic de hrană.)
Continuă să meargă, încercând să-şi dea seama ce temperatură era. Minus douăzeci şi cinci de grade Celsius?
Minus treizeci? Poate minus patruzeci, punctul ăla ciudat al termometrului unde Celsius şi Fahrenheit spuneau acelaşi lucru. Poate că nu era chiar atât de frig. Dar vântul îşi avea contribuţia lui la frig, iar vântul bătea puternic şi fără
încetare, suflând peste lac, venind tocmai din Arctica, pe deasupra Canadei.
Shadow îşi aminti cu regret de încălzitoarele chimice pentru mâini şi pentru picioare. Îşi dorea să le fi avut şi acum.
Mergea deja de vreo zece minute, dar podul nu părea să fie mai aproape. Îngheţase prea tare ca să mai tremure. Îl dureau ochii. Chestia asta nu era un simplu ger, era science-fiction! Era o povestire a cărei acţiune se petrecea pe faţa întunecată a lui Mercur, povestire scrisă pe vremea când se credea că Mercur are o faţă întunecată. Era o poveste care avea loc pe Pluto, planeta stâncoasă unde soarele e doar una dintre stele, ce se deosebeşte de celelalte doar prin faptul că
luceşte ceva mai puternic în beznă. Locul ăsta se deosebea doar un pic de cele în care aerul se aduce în butoaie şi curge precum berea.
Maşinile care treceau din când în când pe lângă el păreau ireale, păreau nave cosmice, grămezi îngheţate de metal şi
sticlă, ocupate de oameni îmbrăcaţi mai călduros decât el. În mintea lui începu să răsune un cântec care-i plăcuse foarte mult mamei sale – „Winter Wonderland” –, şi începu şi el să
fredoneze melodia aceea, cu buzele strânse, mergând în ritmul ei.
Picioarele lui nu mai simţeau nimic. Shadow se uită la pantofii săi negri de piele, la şosetele subţiri de bumbac, şi începu să se gândească serios că s-ar putea să se aleagă cu degerături.
Nu mai era de glumă. Trecuse de prostie, depăşise graniţa şi pătrunsese pe teritoriul chestiilor grave, de douăzeci şi patru de carate, tip „Doamne-de-data-asta-chiar-am-încurcat-o!” Hainele lui păreau din plasă sau din dantelă, vântul sufla prin ele, îi îngheţa oasele şi măduva din oase, îi îngheţa genele ochilor, îi îngheţa locul cald de sub boaşe, care se retrăseseră în cavitatea pelviană.
„Continuă să mergi”, îşi spuse el. „Continuă să mergi. Pot să mă opresc şi să beau o găleată de aer când o să ajung acasă.” În minte începu să-i răsune un cântec al formaţiei Beatles, şi-şi reglă pasul ca să păstreze ritmul. Abia când ajunse la refren îşi dădu seama că fredona melodia „Help!”72
Mai avea puţin până la pod. Apoi trebuia să-l traverseze, după care mai avea zece minute de mers până la magazinele din partea de vest a lacului – poate chiar ceva mai mult…
O maşină neagră trecu pe lângă el, se opri, apoi dădu înapoi, într-un nor ceţos de fum de eşapament, şi se opri din nou, lângă el. Geamul se lăsă în jos, iar căldura şi aburul care ieşiră pe fereastră se amestecară cu gazele de eşapament, alcătuind o răsuflare de dragon ce înconjura maşina.
— Vă simţiţi bine? întrebă poliţistul din automobil.
Prima reacţie, instinctivă, a lui Shadow fu să răspundă
„Da, totul e bine, mulţumesc, domnule poliţist!” Dar era prea târziu pentru aşa ceva, şi prin urmare spuse:
— Cred că am îngheţat. Mă duceam în Lakeside să-mi cumpăr mâncare şi haine, dar am subestimat lungimea 72 Help! — „Ajutor!”, în limba engleză.
drumului.
Asta fusese propoziţia pe care şi-o alcătuise în minte, dar îşi dădu seama că reuşise să îngaime doar „Îi îngheţat”, urmat de un zgomot ininteligibil. Adăugă:
— Rrregret. Frig. Regret.
Poliţistul deschise uşa din spate a maşinii şi zise:
— Urcaţi aici imediat şi încălziţi-vă. Da?
Shadow intră recunoscător în automobil, se aşeză pe banchetă şi-şi frecă mâinile, încercând să nu se sinchisească
de degetele degerate de la picioare. Poliţistul se întoarse pe locul său, iar Shadow îl privi prin grila de metal, încercând să
